Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Semn De Carte:
Un poet singular de Gheorghe Grigurcu

Dincolo de rumoarea generaţionistă, de multiplele solicitări epocale, Miron Kiropol îşi înalţă privirea spre ceruri. Spre aceleaşi ceruri pe care le-au contemplat un Hölderlin, un Novalis.

Se află în producţia d-sale un romantism doar aparent datat, în fapt încă generator de dureroase sublimităţi, de-o imagistică cu dublu regim, cel al flăcării pasionale şi al transcendenţei, al perspectivei mundane şi al uneia eterice, al stării orfice de beatitudo şi al celei profetice de furor. „Ce s-a întîmplat azi/ Ridicînd sfîntul vas/ Al poeziei către puterile cerului?/ Cuvinte supuse focului, subjugate/ De frumuseţea încarcerată/ În chiar clipa naşterii/ Lumii şcolite la voi,/ Abia nălucire, ceaţă întinsă peste/ Desimea strigătelor unor oameni/ Care bat cu fruntea pămîntul./ Cine v-a ţinut numai o dată pe limbă/ A germinat în invizibil”. După cum vedem, e un cu totul alt limbaj decît cel al poeţilor contemporani, dar cîtuşi de puţin desuet în extazul său care vizează începuturile absolute, „formele” ideale, căile mirifice ale iluminării. Dar nu în chipul unei abstractizări inerte, ci în angajarea ardentă a trăirilor, într-o acută confruntare a eternităţii cu substanţa palpabilă a efemerului: „Cine cutreieră prin formele veşnice?/ Rădăcinile, deşi ispitite/ De o viitoare naştere,/ Revin la creaţia dintîi,/ Şi focul le naşte, focul/ Căpătîi nemuririi,/ Iar noi, bieţii neştiutori/ Ne hrănim cu flăcări/ Fără să le dăm altă atenţie/ Decît a deveni ele”. Aidoma lui Hölderlin, căruia îi dedică un poem, poetul nostru aude glasuri zeieşti. Dar mitologia sa e una spontană, care mixează referinţele la Elada cu cele postparadiziace ale creştinismului. Se descoperă astfel o instanţă spirituală liberă de servituţile dogmatice, cum un reper al unei credinţe generice: „Ce glas s-a auzit/ Venind de dincolo de sfîrşit/ Aspru şi blînd, ca adus de spate/ Un zeu? Şi mi-au tremurat mîinile/ Încercînd să prind în căuşul lor/ Inima acelor cuvinte care gemeau/ După memoria facerii căzute în dizgraţie/ Sub triumful oamenilor/ Parcă de nimeni creaţi”. Cu toate acestea bardul nu osteneşte a-şi notifica restriştea. Nefericirile care-l însoţesc încep a ecrana elanul mistic. Fiinţa e străbătută de gemetele lungi ale unor păsări de noapte venite din cealaltă lume, simţindu-se asemenea unui vis aruncat afară din trup sau asemenea unui trup aruncat afară din vis, în vreme ce haite de copoi muşcă bucăţi mari dintr-însa. Mozart e invocat sub semnul unei fraternităţi nu fără o aluzie sacrilegă: „Iubite Mozart, suntem împreună/ În aceeaşi groapă comună,/ La fel de plini de inimă ca răstignirea,/ Nu am fost primiţi în paradis/ Căci păcătoşi am fi purtat prin el furtuna”. Spiritul însuşi nu e scutit de o anume suspiciune a eului care se distanţează graţie unei dolorice identităţi ultime, atins de spaima de-a se măsura în final cu un noneu. Autonomia conştiinţei egale doar cu sine se revoltă paradoxal prin chenoză. Încercînd a înfrunta teribilul spirit, aceasta nu ezită a se supune la testul nihilismului: „Primeşte-mă aşa cum sunt,/ Fără nici o valoare,/ Un pumn de seminţe aruncate viitoarei geneze, care nu a fost, şi nu este, şi nu va fi/ Aşa cum vor fraţii mei de moarte, oamenii, ci stăpînind vindecarea/ Sub forma nimicului, toată taină”. Acum Miron Kiropol îşi caută echivalenţe scălîmbe, groteşti precum o manieră a unei smeriri înciudate pe sine, întoarse pe dos: „Un trup sluţit cîntă/ Dintr-o gură atît de inocentă/ Că lacrimile se opresc în gît/ Subtile ca în atanor”. Sau cu aerul de bilanţ al unei vieţi: „Să recunoaştem, nu am fost fruct bun/ Nici copil, nici mai tîrziu/ Adolescent şi om în toată firea,/ Cu nimeni, de nimeni îmbrăţişat,/ Nimeni înghiţit de prăpastie./ Acolo am fost slugă la pietre/ Lustruite de furtună, acolo mi s-a spus: «Crapă/ În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh!»/ Cu nimeni de mînă cobor în groapă/ pe cînd aud ceea ce nu mai este/ Sau poate doar a început să fie/ Pe neînţelesul înţelesului”. Drept final ar putea fi socotită următoarea dezamăgire atît de intensă încît sugerează o mistuire a cerului sacral-demonic prin chiar actul expierii: „Am zăcut îndelung în cel mai adînc dintre morminte./ Dar ochii mei devorau cerul/ Ce nu-l mai puteam vedea”. Neîndoios, Miron Kiropol rămîne o voce fără pereche în peisajul nostru liric de azi.

Miron Kiropol, Numele pietrelor sfinte, Ed. Timpul, 2016, 260 pag.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara