Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea de proză:
Un prozator de mare clasă de Adina Diniţoiu

În dimineaţa zilei de 15 martie, s-a stins din viaţă, neaşteptat, un mare prozator optzecist, Alexandru Vlad. Poet şi prozator, publicist şi traducător din literatura anglo-saxonă, Alexandru Vlad se remarcă prin rafinamentul stilistic al literaturii sale.
Peisagist şi portretist, atent – în textele sale – la calitatea naturii (calitatea aerului, meteorologie etc.), a obiectelor şi a oamenilor, Alexandru Vlad este unul dintre marii noştri prozatori şi unul dintre prozatorii rafinaţi ai literaturii române – alături de un Mateiu Caragiale, un Radu Petrescu (cu care are ceva flaubertian în comun) sau un Radu Cosaşu. În rândurile de mai jos, va fi vorba despre ultimul său volum publicat, Cenuşă în buzunare, o antologie de proză scurtă realizată de autor, cu o prefaţă de Victor Cubleşan, aparută la Editura Charmides în 2014.
Volumul reia – în selecţia proprie a autorului – o serie de proze scurte din volume mai vechi (douăsprezece texte, plus, în „Addenda”, un text, Recapitulare şi anatomie, în care scriitorul relatează, la cererea criticului Virgil Podoabă, cum a scris Drumul spre Polul Sud, proză antologată în carte), reuşind să creeze un efect de ansamblu, pe care prefaţatorul îl numeşte „o semnătură, o marcă a elementelor care îl fac pe Alexandru Vlad mereu unic, mereu fermecător”. Şi în fond, acest lucru nici nu e dificil, fiindcă scriitorul dă dovadă – de la început (din anii ’80: Aripa grifonului, 1980; Drumul spre Polul Sud, 1985, până la cărţile cele mai recente: romanul en miettes Curcubeul dublu, 2008, romanul de anvergură Ploile amare, 2011, volumul de proză scurtă Măsline aproape gratis, 2012 – de aceeaşi scriitură de mare fineţe, egală cu sine, atentă la detalii, superbă şi liniştită, ca viaţa însăşi – îmi vine să zic – în curgerea ei implacabilă. Proză care mizează pe cotidian (cotidianismul e tipic, de altfel, prozatorilor optzecişti), proza lui Alexandru Vlad, care, la începuturi – cum singur mărturiseşte în textul din „Addenda” – punea în evidenţă şi „nivelul simbolic” al faptului trăit, biografic, „îmbracă” însă evenimentul într-o frază densă, poetică, elegantă care-ţi atrage în permanenţă atenţia asupra materialităţii limbajului, tot aşa cum, privit de aproape, figurativul dintr-un tablou îţi atrage atenţia asupra densităţii tuşei, a culorilor folosite de pictor. Cu toate acestea, aşa cum observă Victor Cubleşan, Alexandru Vlad nu se cantonează niciodată în estetism, ba chiar dezvoltă o anumită etică în prozele sale: în iubire (vezi Pas de deux, Dragostea şi porumbeii albi), în vocaţie (vezi proza omonimă, Cenuşă în buzunare), şi în genere în zona de libertate – faţă de politic, de social – pe care o caută neîncetat scriitorul în textele sale.
Dacă prima proză din volum, Amintirea clară şi precisă a zilei de 27 septembrie, 1970, este o replică în oglindă – mai simbolistică – a prozei lui Nedelciu, Ora spre zero (la Nedelciu se prefigura o întâlnire la miezul nopţii cu un personaj feminin care trimite la ideea de moarte, la Vlad întâlnirea e în plină lumină de toamnă, după-amiaza, cu un personaj masculin diabolic, ce duce în mână o pendulă dezmembrată), Pas de deux este un menuet cadenţat al iubirii de cuplu în decursul timpului, cu trădările şi fidelităţile ei; Dragostea şi porumbeii albi – la rândul ei – este o scurtă proză care vorbeşte despre iubire, dar în faza ei de început, de promisiune, cu incertitudinile şi neliniştile – redate în surdină, în timpul aşteptării iubitei (care depune flori la catafalcul unei prietene sinucise!) – de către îndrăgostit. Şi aici simbolistica încă mai este puternică: iubita, delicată şi friguroasă, poartă o haină albă de blană de oaie, detaşându-se de grupul femeilor bătrâne în negru, aşa cum se detaşează singurul porumbel alb în grupul porumbeilor cenuşii de pe acoperiş. Ca de obicei, mica proză e plină de poezie, de implicit, de tensiune topită în liniştea frazei elegante. Drumul spre Polul Sud, Sticla de lampă, Viaţa mea în slujba statului sunt texte cunoscute ale autorului şi, în acelaşi timp, titlurile volumelor omonime de proze publicate de Alexandru Vlad (în 1985, 2002, 2004).
Mă voi opri aici asupra prozei care dă titlul antologiei, Cenuşă în buzunare, care este un fel de artă poetică, plus o subtilă poveste de dragoste deja consumată. Un naratorpersonaj se află în impasul de a scrie, aşezat la masa de scris, cu ochii la perspectiva de natură, deschisă în dreptul ferestrei. În căutare de personaje şi de elemente de peisaj pentru o nuvelă, el se întreabă ce anume face ca ingredientele – care ar putea fi de orice fel – să „ţină” laolaltă, să constituie o povestire: condiţia este, observă el, „să nu le lipsească însă capacitatea, dispoziţia de-a accepta târgul cu tine”. Ajuns la pictorul Orloski, conversaţia se duce, de asemeni, înspre arta de a picta, înspre lumină, culoare, materialul picturii. Naratorul reflectează asupra cuvintelor – blocajul lor, manevrarea lor de către amator vs profesionist – şi mai apoi revine la liantul care dă sens, într-un text literar, cotidianului, faptelor seci: şi brusc, descoperă – e vorba de interesul, disponibilitatea prozatorului pentru acel cotidian/acele fapte. Or aici, personajul-narator, rămas după iubirea stinsă, la propriu şi la figurat, ca/cu o „cameră «goală de semnificaţii»”, îşi refuză scrisul: „De ce nu pot scrie? Ce resort mic, ignorat, refuza să acţioneze, să transmită ceva de la un centru la altul? Poate undeva am făcut aşa-zisa reacţie inversă la evenimentele prin care am trecut. (...) Nu mă interesează destul, veni răspunsul incredibil şi uşor, şi în mintea mea m-am înspăimântat”. De altfel, apare deseori, în prozele lui Alexandru Vlad, atracţia/iubirea pentru o fată/femeie frumoasă – iubire aflată la început, plină de promisiuni, iubire domesticită în viaţa de cuplu sau iubire stinsă, ca aici – şi aş vrea să închei aceste rânduri cu un pasaj tandru, delicat, dar şi puţin autoironic: „În lumea aceea a lor, a fetelor frumoase din rândul cărora într-o seară Ioana s-a desprins pentru mine, nu se ştie pentru câtă vreme, aşa cum nu se ştie de ce tocmai pentru mine, se întâmplau şi astfel de lucruri (sinuciderea, n.m.) pe care eu, şi poate nu numai eu, le primeam cu insuficientă atenţie, cu scurte întrebări nedumerite, lăsate apoi în urmă, tolerate şi uitate” (Dragostea şi porumbeii albi).

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara