Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea de proză:
Un purgatoriu degradat de Irina Petraş


Anamaria Beligan, Scrisori către Monalisa, roman, ediţia a doua. Versiune în limba română de Dana Lovinescu şi Anamaria Beligan, Editura Limes, Cluj- Napoca, 2012, 310 pag.

Absolventă de liceu de engleză şi de Facultate de Regie-Film la Bucureşti, cu un masterat de lingvistică în Australia, Anamaria Beligan are de gestionat şi o moştenire genetică bogată, cu valenţe artistice de excepţie, care decid, vrândnevrând, o marcă. Stabilită în Australia îndată după absolvirea facultăţii, autoarea îşi construieşte asiduu propriul destin. A debutat cu relativă întârziere, la 30 de ani, iar cărţile sale (Încă un minut cu Monica Vitti, Scrisori către Monalisa, Dragostea e un Trabant, mamabena.com şi Windermere. Dragoste la a doua vedere) recomandă o prozatoare matură cu un proiect literar ambiţios: acela de a asuma liber şi în afara oricărui litigiu rădăcini de familie şi de neam. Cu fiecare carte, angoasele şi tensiunile biografice şi social-istorice sunt tot mai riguros şi mai dezinvolt controlate, materialul existenţial acumulat se preface în literatură de bună calitate. „Realităţile vieţii” stau faţă în faţă cu fantasmele şi îşi împrumută reciproc semnalmente: „Chestiunile Majore ale existenţei, crede prozatoarea, se reduc în ultimă instanţă la detalii mărunte”, iar viaţa e de multe ori „ceva între o stare de fapt şi o stare de spirit.” Construit din contraste şi contrapuncturi, oximoronic, scrisul său îşi diversifică permanent instrumentarul. Titlurile conţin şi ele o promisiune neacoperită, o iluzie încăpătoare, dar şi limitări pe care le avansează locurile comune, o anume istorie; căci totul e interpretabil şi sunt oricând posibile remanieri.
Chiar dacă şi-a pierdut „temperatura” de la prima ediţie (Polirom, 1999), când chestiunea fugarilor din Est era încă de prima pagină, a doua ediţie a cărţii probează actualitatea mult mai largă a temei, acoperind chiar haosul şi nesiguranţa celui mai recent trecut şi a viitorului apropiat. În drumul spre Australia, autoarea a traversat experienţa azilanţilor din Germania. Acesta e punctul de plecare al cărţii. Desprinderea de umbra incomodantă a părinţilor fusese, se vede astăzi, un mic teribilism adolescentin. Motivele fugii (şi în sens muzical, aş zice) aveau resorturi extrem de intime şi personale, familia şi regimul nu erau decât bune pretexte.
Ne aflăm în Hotelul Arkadia al fugarilor. O lume între lumi, un Babel improvizat, în care limbile se amestecă placid şi inevitabil. Oameni de toate soiurile în ţara nimănui mocnesc gânduri rele pentru ţara din care au plecat, căznindu-se să vadă lucrurile bune din ţara visată. Dacă pentru cei plecaţi la muncă viaţa dincolo se petrece cu gândul la mai binele pe care îl vor aduce acasă, pentru cei în căutarea unui loc pe măsura proiectelor personale, e urgentă construirea uitării şi a unei noi identităţi. Existenţa e una suspendată între. Viaţa cotidiană deprinde gesturi noi, o altă libertate şi o altă anvergură, dar interiorul continuă să lucreze fără pământare, cu fire greu de rupt şi legături greu de ignorat („Matei începu să frece nes-ul în pahare. […] De fiecare dată când îndeplinea acest ritual, Matei se întreba: De ce mai frecăm noi nesul când Germania asta-i plină de lapte şi de frişcă? […]Frecăm în continuare nes-ul pentru că acest act ne defineşte. Suntem un produs al precarităţii şi al îngrădirilor, dar am reuşit să creăm o iluzie din înseşi aceste limitări. […] Se pune însă întrebarea: chestia asta ne face poeţi sau măcar scamatori […]sau cumva nişte perverşi, îndrăgostiţi de propriile noastre îngrădiri?”).
Prozatoarea împacă poveşti nenumărate, le îmbină simfonic, cu un simţ excelent al simetriei scripturale. În ciuda limbajului buruienos, firesc în această lume marginală şi inconsistentă ale cărei efecte trebuie contracarate măcar verbal („Fire-ar mama ei de conspiraţie! Să fim obligaţi să trăim unu-n curu’ altuia, laolaltă cu toate scursorile pământului! Vreţi să ne băgaţi la balamuc, să ne fiarbă creierii, asta vreţi, futu-vă-n cristelniţă!”), cartea e construită poematic, cu ritmuri şi cadenţe, cu refrene. Cu umor. Relaţiile interumane ard ca nişte firave artificii, apartenenţele sunt fluctuante, uniunile înşelătoare. Arkadia e un fagure ciuruit în care personajele încearcă în van să secrete noi certitudini. Iluzii înşelate, limitări angoasante infantilizează periculos omul lumii contemporane. O violentă criză a identităţii şterge graniţe şi diferenţe, amestecând totul ca într-un purgatoriu degradat colcăind de resentimente, nesiguranţe, planuri mari şi izbânzi mărunte. Căci nu e nimic de ispăşit, vina e a tuturor şi a nimănui, iar paradisul, un vis hărţuit de coşmaruri. În epoca relativismului extrem, creşte din nou preţul ficţiunii, al fantasmei, al cuvântului. Ele mai sunt ceea ce par – identităţi.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara