Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Dramatică:
Un puzzle de Marina Constantinescu

SALA ArCuB – Centrul de Proiecte Culturale al Primăriei Municipiului Bucureşti,
Cină cu prieteni
de Donald Margulies

Regia: Claudiu Goga.
Cu: Cerasela Iosifescu (Beth), Vlad Zamfirescu (Tom), Nadiana Sălăgean (Karen), Marius Cordoş (Gabe).
Scenografia: Lia Dogaru.
Traducerea: Irina Velcescu.


Pe un vînt cumplit, încercam să înaintez în zona Batiştei spre sala ARCUB. Acolo, şi cînd e vară, curenţii sînt puternici şi îţi iau minţile pe sus. Deşi atentă la drum, nămeţi, gheaţă, suind şi coborînd dîmburi cu zăpadă, mă gîndeam cine va veni la teatru.

Cine iese pe aşa o vreme, chiar dacă este sfîrşit de săptămînă. Şi nici vremurile nu sînt îmbietoare. Cocoţată, suspendată între realitate şi vîntul din mine, am mers ca un robot ce trebuie să rezolve pas cu pas problemele de pe traseu. Gîndul meu, însă, independent, viu şi nedegerat, a început să dea tîrcoale piesei lui Margulies, pe care o citisem acum trei ani, în engleză, înainte să văd filmul. Rîdeam mergînd prin zăpada murdară şi amintindu-mi atîtea locuri comune din existenţa oricui dintre noi pe care americanul ăsta deştept le leagă cu mult haz, lăsîndu-ţi profunzimile pentru mai tîrziu. Toate clişeele sînt acolo! Parcă le-a contabilizat cineva maniac... Relaţia dintre un bărbat şi o femeie, soţ şi soţie, aceştia şi copiii lor cu toată tevatura zilnică, cu aceleaşi drumuri la şcoală şi înapoi, la o mie de activităţi, relaţia de cuplu cu un alt cuplu, sfîrşiturile de săptămînă şi vacanţele cu toţi pruncii, slujbele, excursiile, micile daruri pe care le primim sau pe care le oferim prietenilor la întoarcerea dintr-o vacanţă, vorbăria enormă despre toate şi despre nimic, o rutină istovitoare şi periculoasă. Cîţi reuşesc să scape integral de ea? Mai nimeni... Cină cu prieteni este un text extraordinar, scris impecabil, cu multă ştiinţă, tăiat perfect pe replică, cu o dinamică iscusită a conflictului, a relaţiilor, premiat, care a circulat peste tot în lume, pe scene importante.
De ce m-am pornit tocmai pe viforniţa asta?... Pentru că piesa se programează foarte, foarte rar, pentru că a avut premiera astă-toamnă şi pentru că nu mai este cazul să amîn să văd ce a făcut regizorul Claudiu Goga cu acest text inteligent scris şi cu cei patru actori aleşi în distribuţie, actori care mă interesează de fiecare dată: Vlad Zamfirescu, Cerasela Iosifescu, Nadiana Sălăgean şi Marius Cordoş.
În zilele grele ale acestei ierni, s-a întîmplat ceva care m-a încălzit complet: la toate spectacolele pe care le-am văzut, de la o mie de locuri, la o sută şi ceva, a fost arhiplin. Spectacole care se joacă de ceva vreme. Să vorbească statistica relaţiei cu doi termeni, arta spectacolului-spectator, despre nevoile din noi? Despre îndepărtarea de capcanele zilnice ale derizoriului, ale urîtului înfăţişat în o mie de chipuri, ale junglei în care luptăm doar pentru supravieţuire? Este adevărat că în alte capitale europene sînt zeci şi zeci de tentaţii culturale pe zi, multe valoroase, numărînd mii şi mii de spectatori pe seară în foarte multe spaţii diferite, din toate punctele de vedere. Pentru ce trăim aici, însă, găsesc că este o realitate care nu-mi ameninţă definitiv visele.
În creaţia lui Claudiu Goga, aparent nimic nu iese spectaculos în evidenţă. Mergi în ritmul ei, de cele mai multe ori alert, parcurgi şi intuieşti povestea, dar nu ai timp pentru meditaţii. Te trezeşti la sfîrşit aplaudînd. Abia după aceea se decupează, rînd pe rînd, toate intenţiile şi direcţiile de scenă. Există un echilibru desăvîrşit al construcţiei, un concept scenografic al Liei Dogaru ce sugerează cu cîteva elemente spaţiile de joc, o traducere vioaie şi nuanţată a Irinei Velcescu şi patru actori precişi ca un ceas elveţian. Ca şi în scriitură – autorul Donald Margulies a practicat şi arta colajului – şi în spectacol, fiecare situaţie presupune o reasamblare a aceloraşi piese de puzzle, care îşi schimbă mereu desenul în funcţie de poveste şi de cei pe care îi implică direct. Cu aceiaşi protagonişti, puşi în alt context, în doi, în trei, în atîtea combinaţii care să poată nuanţa o infinitate de atitudini, de gînduri, de ce se spune şi de ce se simte cu adevărat, de ce se face şi de ce trebuie amendat. Chiar dacă există mereu un previzibil în această ţesătură, mi se pare că tocmai aici stă istoria piesei şi miza unui regizor subtil şi împătimit de arta actorului cum este Claudiu Goga. Performanţa regizorului este susţinută de performanţa actorilor. Nimeni nu caută un „ce” nemaiauzit, ci un „cum” al rafinamentului şi al creaţiei. Cînd spun nimeni, mă gîndesc la acest autor inteligent şi la acest regizor cu clasă.
Claudiu Goga construieşte cu o minuţie fantastică, cu fiecare actor, personajul acestuia. Fără trucuri, fără aproape nimic care ar putea să aducă pe scenă un detaliu, un şablon, o intenţie din alte roluri. E ca şi cum ar modela o plastilină nouă, proaspătă, neobosită de alte frămîntări. Iar Cerasela Iosifescu, Vlad Zamfirescu, Nadiana Sălăgean şi Marius Cordoş – pentru prima oară în această formulă pe scenă – simt că regizorului îi pasă de arta lor, de ce poartă în ei şi nu au scos la suprafaţă pînă acum. Întîmplarea face că am văzut-o pe Cerasela Iosifescu, într-un timp scurt, în trei roluri complet diferite. Cred că este una dintre cele mai importante actriţe pe care le avem acum. Perfect matură, atentă, foarte atentă la ce spune personajul, la povestea lui, la felul în care scrie Cehov sau Caragiale sau Margulies, la ce îi şopteşte ei personajul, la cum este citit de regizorul cu care lucrează. Fiecare expresie, fiecare gest, repetarea lui ca o temă, tipul de concentrare, firescul o pot însoţi, la fel de fidel, şi pe drumul unei comedii, precum şi pe acela al dramei sau al tragediei. Nu am să uit niciodată apariţia ei complet stranie în „Noaptea de la spartul tîrgului” a lui Purcărete de la Craiova, un spectacol care, cred, a re-definit-o, alungîndu-i orice tentaţie a inerţiei. Şi în Veta din O noapte furtunoasă montată recent de Mircea Cornişteanu la Teatrul Naţional din Craiova, şi în spectacolulcoupé după Cehov, Două poveşti de amor, tot în regia lui Cornişteanu, la Arcub, şi în Beth din această Cină cu prieteni Cerasela Iosifescu are anvergură şi strălucire. Mi se pare că Vlad Zamfirescu în Tom, neliniştitul bărbat din piesă care decide să iasă dintr-un şablon al vieţii ca să intre, de fapt, în altul este, poate, mai bun ca niciodată. Mai precis. Mai just în dialogul cu partenerii, convins pînă la capăt că propunerea regizorului Claudiu Goga este una complexă şi provocatoare, care îl solicită pînă în adevărul intim şi profund al fiinţei actorului. Momentele alternează, tensiunea se învolburează, încordarea omului încolţit lasă locul siguranţei unui bărbat adevărat, tonul se modifică, expresia, zîmbetul. Chiar şi obsesia nevinovăţiei este pusă în pagină altfel cu Beth, soţia pe care o înşeală şi o părăseşte, altfel cu prietenii Karen şi Gabe. Pariul regizorului cu actorii lui este unul asumat şi cîştigat, iar tot personajul lui Vlad Zamfirescu arată, ca într-un studiu, laboratorul lui Goga. Nadiana Sălăgean a dispărut o vreme. În toamna trecută, am revă- zut-o în Trei surori a lui Dabija de la Ploieşti, spectacol reluat după mai bine de cinci ani. Am rămas cu gura căscată de energia tuturor! Mă va urmări mereu miracolul acelei seri. Şi nu ştiu dacă mai ştiu o Nataşa mai adevărată ca a ei. Ochii aceia... Aici, cu totul altcineva, altceva. Karen este o femeie de lume, manierată, autoritară, inflexibilă, desparte bobul de neghină, este omul cu principii solide, este personajul justiţiar, prea preocupat de viaţa lui Beth şi Tom decît de a ei, a ei şi a soţului ei, Gabe. Intransigentă, croită după reguli şi după filosofia lui „aşa da” şi „aşa nu”, îşi topeşte, încet-încet, feminitatea şi propriile angoase. Străduindu-se să rezolve problemele celorlalţi, nu face altceva decît să fugă de ale ei, ale cuplului ei. Nesuferită şi băţoasă, personajul Nadianei Sălăgean, Karen, devine tot mai fragil pe măsură ce-şi descoperă inutilitatea. Pierderea de timp. Acomodarea celorlalţi la noua realitate, la noii iubiţi. Expresia corpului se schimbă, este tot mai abătută, paşii mai nesiguri şi mai puţin apăsaţi, privirea mai uimită, mai tristă. Finalul spectacolului este un moment de teatru mare, pe care Nadiana Sălăgean îl face perfect, într-o cheie ce întoarce, altfel, un mecanism pe care ni s-a părut că l-am descifrat corect. Invadată de propiul eşec, Karen face parcă implozie. Tonul ridicat, dur, dispare. O grimasă care devastează. O mirare ca a Gelsominei, tăcută şi răvăşitoare. Minunat! M-a impresionat determinarea lui Marius Cordoş de a renunţa la cele mai multe din coordonatele de pînă acum. Lucrul cu Claudiu Goga a reuşit să structureze clar un personaj mai puţin viguros, din text, ca celelalte. Gabe este mereu în umbra soţiei sau a prietenului de o viaţă. Mai puţin locvace, mai puţin ambiţios, un bărbat de casă căruia nu ai avea ce să-i reproşezi. Formele de apatie ale lui Gabe, nuanţele sensibilităţii lui, a planului doi asumat, firea mai degrabă plată şi neconflictuală sînt atent studiate. Marius Cordoş cred că a atins aici un punct profesional care îl obligă să treacă într-o altă etapă. Colaborarea cu altcineva decît colegii din trupa Teatrului „Sică Alexandrescu” din Braşov a fost un salt imens. Pe urmă, munca în echipă. Fiecare moment care îi aduce împreună pe trei dintre prieteni, pe cei care formează cuplul stabil şi pe cei care şi-au destrămat căsnicia, au divorţat şi au plecat iute, prea iute, pe alt drum. Ca şi cum nimic nu a fost. Aiuritor... Viaţa se mută pe alte şine, bărbatul face sex pe ruptelea, merge la sală, slăbeşte, schimbă ochelarii cu lentile de contact. Femeia îşi schimbă stilul, e incitantă, proaspătă, uită plînsul, dar tot nu-şi găseşte bricheta nicicum, nici în poşeta veche şi demodată, nici în aceea nouă, din ultimul val. Copiii habar nu au, încă, de suma necontabilizată a traumelor, a weekend-ului petrecut după înţelegeri avocăţeşti, juste, poate, dar lipsite de afecţiune. Prietenii par mai deşiraţi decît ei înşişi. Dar şi ei se rătăcesc în analiza „celorlalţi”. Despre ei, mai nimic. Nimic nu îi scapă lui Claudiu Goga şi pare inepuizabil în ceea ce le povesteşte actorilor despre viaţă, despre noi, despre inerţie şi distrucţie, despre îndepărtarea din cuplu. Umorul piesei, al fiecărei replici, hazul benzilor desenate introduse de scenografa Lia Dogaru cu multă iscusinţă , un element vizual ca un contrapunct, ca o radiografie, forma muzicală a construcţiei pe care o stabileşte Goga sînt elementele unei comedii de succes. Gustul amar al poveştii începi să-l simţi acasă. Acolo apar liniile de rezistenţă ale acestei Cine cu prieteni, spusă pentru noi toţi de un regizor extrem de serios şi de sensibil.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara