Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Lecturi:
Un roman al dedublării de Ioan Holban


Noimann, protagonistul celui de-al doilea roman al seriei epice începute de Nichita Danilov în 2004, era în prima carte, Tălpi. Şotronul, un personaj secundar; acolo era numit cînd Paul, cînd Edward şi, membru al grupului de la "Corso", trăia "pustietatea bîntuită de pantofi şi costume" şi folosea alcoolul ca pe un vehicul care să-l poarte "în marş" pe "drumul spre stele": atît era Noimann într-o lume a bizarului Bikinski. în Locomotiva Noimann (Editura Polirom, 2008), doctorul Noimann "gestionează" un univers ale cărui posibile repere culturale sînt Dali, Bruegel, Bosch, Kafka, filmele horror (de bună calitate), Freud sau filmele de animaţie (ca în scena memorabilă a piciorului însufleţit); esenţa acestui univers e dedublarea ("De fapt, în acelaşi timp, existau acolo, în el, doi Noimanni", se spune la un moment dat; prenumele e al realului, în vreme ce numele personajului e halucinaţia acestuia: Paul Noimann e, aici, Paul şi Noimann care aparţin unor lumi în conflict, ei se despart, au chiar soţii cu nume diferite: Mathilda e soţia lui Paul, în timp ce Lilith e nevasta lui Noimann). Şi aceasta pentru că romanul vizează subconştientul fiinţei, bîntuit de proiecţiile halucinatorii ale Celuilalt (narator ori personaj); dilema fiecăruia e formulată astfel de naratorul însuşi: "Cu lucrurile concrete te mai poţi lupta, dar cu abstracţiunile ce faci?! Cu cît încerci să le alungi, cu atît te împotmoleşti mai tare în ele"; plecînd din acest semn de întrebare, personajul e trecut în ceea ce aş numi irealitatea realităţii, în care naratorul, dictatorial, îşi instalează protagoniştii: "Realitatea, pentru a putea exista, are nevoie, pe zi ce trece, de o doză de irealitate din ce în ce mai consistentă. Celulele realităţii noastre anoste s-au obişnuit să-şi primească doza zilnică de vid mai mult sau mai puţin imaginar. Suntem obişnuiţi să trăim la o anumită tensiune. Pentru asta avem nevoie de drog şi de alcool". în această lume, unde alcoolul şi drogul sînt - ştiam din Tălpi. Şotronul - doar două dintre vehiculele folosite de Noimann pentru a se (pe)trece din real în imaginar, refăcînd mereu şi mereu traseele care le unesc/ despart, totul e lichid, întors cu josul în sus, obsesiile, fantasmele, halucinaţiile îşi găsesc justificarea şi, de aici, verosimilitatea, în realitate pentru că, iată, palierele lumii lui Noimann comunică printr-un cordon ombilical: "Suntem, la urma urmei, cu toţii nişte fetuşi expulzaţi în necunoscut. Un pîntece ne germinează, altul ne digeră şi cam asta-i tot. însăşi lumea aceasta - dar poate şi cealaltă - e ca un uter sau ca un stomac. Aici e viaţa, dincolo, moartea. Şi între ele e întins un cordon ombilical. Un păienjeniş de fire nevăzute leagă cimitirul de maternitate. Şi pe aceasta de casa de nebuni".

Iar locurile din realitate care vizualizează, deopotrivă, viaţa şi moartea, cimitirul, maternitatea şi casa de nebuni sînt stabilimentul doctorului Jan Perjovski şi imaginarul lui Noimann; primul are în îngrijire pe omul-locomotivă care conduce trenul închipuit de Noimann - o nouă şi mult mai bogată Arcă a lui Noe pentru că aici se adună, lîngă oameni şi vietăţi, halucinaţiile lor. Universul e, aşadar, încă increat, o gelatină, "o gumă de mestecat molfăită prea mult", un aluat (re)modelat după mişcarea în aparenţă haotică a degetelor; chipul ca şi adevărul însuşi reproduc starea primară a lumii - o magmă fără formă sau, mai bine, cu o infinitate de forme potenţiale. Romanul nu face decît să se supună condiţiei acestei lumi şi a închipuirilor care o locuiesc: textul e, şi el, un aluat din care naratorul plămădeşte o formă care, însă, sub mîna (şi ochiul) cititorului poate lua oricare altă formă. Totul e invers, e pe dos: masterandul Lawrence Oliver (cît de aproape de numele unui actor celebru!) suferă de frig, vara, şi de cald, iarna, el este, în fond, proiecţia unei umanităţi ciudate, făcută din oameni-aluat, asemeni lumii semi lichide în care evoluează şi unde orice metamorfoză e posibilă: Kafka spunea adevărul, o dovedeşte, de pildă, Oliver al lui Nichita Danilov: "Stînd ore în şir într-un picior, constată că adevărul cocostîrc şi adevărul barză, deşi au ciocuri diferite şi se hrănesc cu şerpi şi broaşte şi clămpănesc la fel, constituie, unul şi acelaşi adevăr, care poate îmbrăca, indiferent de anotimp sau oră, două forme: una masculină şi alta feminină. întinzîndu-se pe jos, masterandul descoperi şi adevărul baltă. Concentrîndu-se, Oliver vru să prindă cu privirea adevărul peşte, dar, spre uimirea lui, dădu peste un chiştoc, pe care în lipsă de altceva mai bun îl mestecă. Descoperi adevărul glastră şi adevărul vază. Un timp stătu pe masă, în chip de boboc de trandafir, apoi, urcîndu-se pe pervaz, preţ de cîteva zile jucă rolul de muşcată. Stătu astfel acolo, frecîndu-şi mereu Ťfrunzeleť de gratii, pînă cînd într-o noapte veniră nişte oameni îmbrăcaţi în halate albe şi îl legară din nou de pat. Atunci, ca să-i inducă în eroare, Oliver se metamorfoză pe rînd în pijama, în papuci de casă, în cearşaf şi pătură, sfîrşind prin a se confunda cu oala de noapte ce se ascundea de el sub pat. Ajuns în această stare, masterandul medită mult la adevărul ultim, care mirosea acum destul de urît".

Cine re-prezintă, alături de Lawrence Oliver, umanitatea-aluat din Locomotiva Noimann? Braic, omul-paie, Olivia, femeia-salcie, omul-gît, femeia-elefant, femeia-şarpe, femeia-girafă, femeia-capră, femeia-beschie, domnişoara Lily Fundyfer, doamna Bernic, femeia-sicriu, Papil Mazuru, bărbatul-lumînare, femeia-colivă, femeia-uşă, omul-lingură, omul-toacă, femeia-pîlnie, inginerul Edward Satanovski, omul-stîncă, omul-perete, omul-bolovan, omul-stîlp de telegraf, omul-piatră ponce, omul-lustră, omul-cui, oameni-urechi, oameni-ferestre, oameni-unghii, oameni-degete etc.; tabelul lui Danilov este un alt tablou al lui Medeleev, pentru că e al altui univers; o lume de dincolo de "marginea înţelegerii umane", închipuită de Oliver, asumată de doctorul Jan Perjovski, plimbată cu trenul spre-nu-se-ştie-unde de Noimann - o lume în care personajele nu au viaţă, cu atît mai puţin un destin, ci o formă, în perpetuă transformare: sînt oameni-aluat sau oameni-gelatină care "trăiesc" astfel: "Pe măsură ce se rostogolea pe scările în spirală, trupul femeii devenea tot mai fluid, scurgîndu-se ca o pastă roşie pe trepte, sfîrşind prin a forma la capătul scării o băltoacă, din care, scuturîndu-se de mîzgă, se ridică un trup alb, inconsistent, asemănător cu un limax". Naratorul însuşi se prinde în (sau, poate, e chiar autorul acestui) joc, experimentînd, prin Oliver şi Noimann, trecerile succesive în alte regnuri ("Pe scara decăderii, omul ocupa locul cel mai de jos. Gîndindu-se la scenele ce se desfăşurau în cavou, Oliver grăbi paşii. în urma lui se înălţau Sodoma şi Gomora. Abandonîndu-şi pentru o vreme trupul în favoarea altui regn, Oliver făcuse un pas important pentru renaşterea sa spirituală. Hotărît lucru, regnul vegetal era mult mai curat decît regnul animal. Iar cel mineral era mai pur decît amîndouă luate laolaltă. Desigur, cel mai pur dintre toate era eterul. Dar, pentru a ajunge în această stare, Oliver avea de parcurs un drum dificil, plin de încercări"); oamenii sînt înlocuiţi în actele lor de halucinaţiile propriului subconştient (cum în scena antologică în care Noimann şi Mathilda asistă, ca la un spectacol, la scena de amor între costumul bej al doctorului şi rochia de seară a soţiei sale), e un continuu transfer al halucinaţiilor dintre o minte şi alta, de la Oliver la Noimann şi retur - unul e ca spirala unei galaxii în expansiune, celălalt, ca o lume prăbuşită "în propria-i nimicnicie"; în Locomotiva Noimann, viaţa e experiment, lumea e fluidă, oamenii au trup de carne şi trup de aer, formele pe care le ia aluatul cristalizîndu-se şi dizolvîn­du-se sub semnul jocului, al ludicului, dimensiunea structurală a romanelor lui Nichita Danilov: "Să ne jucăm acum de-a Noimann şi Mathilda", spune un personaj numit, semnificativ, Satanovski.

Ca în toate cărţile de proză şi publicistică ale lui Nichita Danilov, în Locomotiva Noimann cordonul ombilical care uneşte realul cu irealitatea, trezia şi subconştientul rămîne Iaşul însuşi, cu traseele reale/ imaginate de personajele romanului: străzi, pieţe, case (Karl Marx, Piaţa Sf. Spiridon, Independenţei, Lăpuşneanu, Corso, Piaţa Unirii, Casa Pogor, Rosetti, Casa Topîrceanu), oameni (magistrul Ursachi care, deşi plecase demult dintre cei vii, "umbra sa mai stăruia la Corso"), astfel pe traseele lui Satanovski: "Degetul său arătător trasă un drum ce ieşea din Casa Soarelui, străbătea Karl Marx, Piaţa Unirii şi se-nfunda la gară. Un alt drum, ce începea în Casa Lunii, se scurgea prin Copou, o lua pe la Fundaţie, cobora scările Rîpei Galbene şi avea drept capăt vagonul unui tren rapid, ce pleca din Iaşi la o oră destul de matinală". Iar în trenul rapid e Noimann - noima şi nălucirea romanului. între poeţi, Nichita Danilov se ia foarte în serios ca prozator; şi trebuie luat în serios pentru că, deja, Nevasta lui Hans, Maşa şi Extraterestrul, Tălpi. Şotronul şi Locomotiva Noimann reprezintă un capitol important al prozei noastre contemporane.