Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Semn De Carte:
Un romantism ermetizat de Gheorghe Grigurcu

În jocul său dintre real şi iluzia generată de text, poezia lui Victor Ştir porneşte resignat-minimalist de la punctul de jos al realului, ca o dovadă de umilitate, aşadar de sacrificiu. Eul creator îşi asumă postura celui empiric precum o disponibilitate la propriile-i îndoieli, dileme, decepţii. Resimţindu-se marginal, trecut cu vederea, cel din urmă atrage atenţia prin ricoşeu, nu fără, uneori, un rece amuzament: "Pe lîngă toţi să adauge / şi el - sfertul înţelesul său / să fie băgat în seamă / de cei mai mari // cînd s-au trezit / erau nişte ghionoi / ciorovite de copitele / dinainte ale fabulosului / se credea / cu cap de cal străin / cu glas de furnicar" (A stăruit). Altă dată poetul nu şovăie a se înfăţişa într-un rol mizerabilist, sfidător fireşte, dar şi cu un fond ireductibil de supunere înfricoşată la misterul celest ce se pogoară în stihurile d-sale: "sprijiniţi cu o pomană / arta mea / versurile mele care coboară / fulgere din cer / sprijiniţi-o cu un dinar / pentru o bucată / de pîine şi-un pahar / de vin prost" (Cerşetorul de lux). Ori, pe o regresivă stare bucolică, declară excedat de măreţia aceluiaşi mister: "o ploaie de nectar / şi puţine cuvinte / franjuri de lumini / depărtate / din pulberea bolţii / ne priveau gîze / înotînd în fericirea duală / de noapte-zi / a ridicat ceaţa - / veşmîntul ce ne desparte / şi ne urîm în taină / ne urîm pe cît / ne-am iubit / suntem insectele".

S-ar părea prin urmare că lirica lui Victor Ştir e una a dezarmării, a înfrîngerii recunoscute care strînge aripile fiinţei şi-i curmă dispoziţia ludică. De fapt e vorba de-o etapă ulterioară aprinderii sentimentale, desfăşurărilor ingenuu patetice care fac posibile miezurile actualelor formule dense în aparenta lor sicitate ce nu reprezintă un început ci un final de ciclu sufletesc. Un bilanţ formal al acestuia. Prezumatele afecte, sfîşieri, lamentări, ipostaze dolorice ale unei fiinţe care nu-şi reneagă devenirea sunt absorbite în imagistica cerebrală în care, totuşi, răzbat avînturile iniţiale. Poza romantică e lucid asumată ca o concesie a conştiinţei: "toată noaptea / bate-n perete / cu aripa-i neagră / de smoală / şi goală // cîntă / umblă pe lîngă fîntîni / foşneşte grădina / şopteşte chemare / la ospăţul de taină / sub iarbă // şi rămîn ciobit / de idee" (Prin pereţi). Un gen de romantism ermetizat în pasta căruia găsim cioburi ale unui epos simbolic divulgă elanurile originare, disciplinate însă cîtuşi de puţin radiate: "lumini moarte pe geam şarpele cernea / în limbi legate cu inel fluorescenţa / interioară de picioare sortite să alunece / pe ele însele cînd a atins pardoseala era / un bărbat tînăr neînceput de viaţă dar / terminat de moarte în verdele apoteozei / ochii lui de noapte sorbeau ziua reziduală / din ochii celorlalţi pe măsură ce toţi se / uscau el cobora în văgăuna nespusă înainte / de a fi şi s-a prelins într-o ceaţă ce / dispăru în şi din interior ca orice bucurie". Între raţiune şi vizionarism se interpun elemente ale concretului cotidian, menite a limita tendinţa de abstragere fără rest a celei dintîi şi cea de plonjare în abisul iraţional a celui de-al doilea: "o moarte de vară / sub vie / sub lămpi calde / şi sulf / între cuvinte / mai bătrîne / ca oamenii // monstruoase ce / năpădesc visul // somnul de vară / moarte de mărunţişul / uitat prin buzunare" (Somnul).

Deloc expansiv, cu toate că se percepe în discursul d-sale proiectul unui existenţial avîntat, al unui zbucium ce şi-ar accepta cu greu limitele, Victor Ştir tinde spre concentrare ca spre o reţetă nu doar expresivă ci şi de ordin moral. E o penitenţă, un gen de asceză. Aidoma tuturor creatorilor stăpîniţi de luciditate (formă purificată a scepticismului), autorul opune aleatoriului, dezordinii şansa unei ordini care nu semnifică un deficit sufletesc ci o altă abordare, mai prielnică prin perspectiva estetică, a vieţii lăuntrice. Nimic esenţial nu se pierde din substanţa acesteia ce se transmută în limbaj revelator. Oportun, autorul afectează procedeul alchimic: "tăcutul hidromel / pe care-l beau îngerii // amestecul secret de / alcool şi sînge după / reţetar trismegist" (Poemul). Umorile lipsite de un echivalent stilistic sunt înlăturate în favoarea formulei cristaline,verbozitatea e refuzată cu consecvenţă în beneficiul rostirii parcimonioase, de aforistică tăietură. Gnomismul are un aer concomitent elaborat şi spontan prin acuitate: "noaptea / a trimis luna / să ne privească / pe pod / rîul ne-a memorat / umbrele" (Melancolie). Sau ca o confesiune de laborator : "am început să scriu poemul / cu instrumente de măsurat / un compas o linie cu care se face / cuadratura cercului" (Butelia lui Klein). Sau cu o alură de filozofie ultimă : "Abandonul neîmplinirea / sunt desăvîrşirea oricărui lucru" (Unde mi-e inima). Astfel efuziunile apar nu numai reconstituite sintetic, ci şi potenţate graţie unei colaborări cu instanţa autoscopică ce dispune de propriile-i latenţe poetice, aidoma unei oglinzi ce se priveşte în altă oglindă: "A scris poemul / despre cum a scris / poemul" (Stihul).

Dacă ne referim la traiectul biografic ce transpare în această producţie, la rezervorul său de amintiri revărsîndu-se intermitent în text, impregnîndu-l cu o sumă de percepţii genuine, ne dăm seama că avem a face cu un strat ruralist, filtrat, distorsionat, însă nu mai puţin persistent. Departe de crezul proclamativ al unor "fii ai satului", Victor Ştir îşi deleagă memoria unei condensări care nu e însă şi o refrigerare. Recursul la trecutul personal şi impersonal (tradiţia) emană o robusteţe discretă pe care vîrtejurile expresioniste prin care trece nu izbutesc a o anihila. Posibilul idilism e tescuit, procesat, redus la pură fantasmagorie poetică: "pruncul cu ochii mari / spre / copacul tînăr / rădăcina priveşte prin / frunze // şi numai ce coroana-l / îmbrăţişează / cu crucile // bătrîn cernit / sub secunde / cu firul tăiat". Ori: "apele cerului / înghit / ceafa de calcar / din brădetul secat // grunzul / adormit în marea / de iască / pluteşte ca o / închipuire de spaimă // şi trec printre brazi / inexistenţi / fulgeri fugari // şi ceva nu se poate / ceva nu se poate / chiar într-atît" (Rîul plecat). Paradiziace reflexe plutesc în emulsia de corespondenţe rustice şi confidenţe de poetică: "Dumnezeu / prelinge / muntele / dintr-o / stampă // zilele mele / dintr-un izvor / sărat / cu rîndunele / moarte" (Gravură). Însăşi moartea primeşte nota de seninătate agrară, de consens cosmic: "ne-am rugat / pentru o moarte / uşoară veselă / ca un grîu / şi am murit / cînd cerul s-a / făcut brazde / blînde de noapte // nu ne vom mai vorbi" (Sinucidere la patru mîini). Nu înregistrăm aci nici un moment de trufie ţărănească standardizată, ci exclusiv o subtilă melancolie plastică, o nostalgie a lirismului în drumul către sine însuşi.

Victor Ştir e un poet al unei concentrări metaforice ale cărei geometrii uneori la vedere (colţurile zăpezii, o ţărînă pătrată, muchiile fricii, unghiurile sferei ş.a.) indică o geometrizare a informulabilului, desigur himerică asemenea oricărui raport cu acesta

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara