Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Ideilor:
Un răstignit pe crucea căinţei de Sorin Lavric

Dacă i s-ar cere cuiva să arate că filozofia nu exclude talentul literar, că aşadar gîndirea speculativă poate face casă bună cu expresia mustind de virtuţi literare, exemplul cel mai la îndemînă ar fi Kierkegaard. Danezul acesta retras, orgolios şi peste măsură de nefericit, suferind de epilepsie şi avînd pe deasupra ghinionul de a fi dat cu piciorul singurei şanse care ar fi putut să-l facă fericit - căsătoria cu Regine Olsen - este unul din cei mai compleţi scriitori ai culturii occidentale. Iar semnul după care-i recunoşti înzestrarea este că-l citeşti fără să ai impresia că ceea ce ţi se deapănă sub ochi poartă pecetea filozofiei. Căci e atîta fluenţă, ritm şi viaţă în cuvintele lui Kierkegaard încît nimic din sloiurile acelea conceptuale, alunecînd masiv într-un torent de abstracţiuni sterile, nimic din alaiul uscat al terminologiei tradiţionale nu vine să-ţi rănească ochiul. Şi astfel, supuse parcă unei lichefieri iscate de căldura unei trăiri omeneşti, calupurile compacte ale generalităţilor teoretice încep să se umanizeze. Raţionamentele îşi înmoaie scheletul, pierzîndu-şi rigiditatea formală, iar conceptele se îmblînzesc: din mărgele inerte înşiruite ca pietrele pe abac, devin vorbe emanînd emoţii fireşti. Şi tocmai de aceea pe autorul lor îl îndrăgeşti şi îl citeşti cu plăcere: fiindcă te regăseşti în obsesiile şi tribulaţiile sale.
Sau-sau a apărut la doi ani (1843) după ruptura logodnei cu Regine Olsen şi a fost singura din cărţile lui Kierkegaard care a avut parte de două ediţii antume. De altminteri, aceasta e şi cea mai celebră lucrare a lui, părţi din ea - de pildă Jurnalul seducătorului - fiind publicate separat, precum nişte volume de sine stătătoare. Deşi cartea a apărut sub pseudonim - Victor Eremita -, nimeni din lumea intelectuală a Copenhagei nu s-a îndoit de adevărata identitate a autorului. Şi, cu toată senzaţia pe care a produs-o cartea, Kierkegaard a fost neaşteptat de mîhnit de recenzia nefavorabilă pe care o autoritate critică a vremii, Johan Ludvig Heiberg, a scris-o pe marginea ei. Heiberg îi reproşa lui Kierkegaard că nu ştiuse să găsească o formă de expunere mai laconică şi mai sistematică. Pe scurt, îi imputa prolixitatea şi fuga de idei. Kierkegaard a fost atît de lezat de aceste constatări că i-a purtat ranchiună lui Heiberg pentru tot restul vieţii. Tocmai teoreticianul celor trei stadii ale evoluţiei spirituale - estetic, etic şi religios - nu putea să separe o judecată estetică critică de propria sa reacţie etică.
Oricît ni s-ar spune că Sau-sau nu trebuie înţeleasă exclusiv în lumina despărţirii de Regine Olsen, lectura ei ne întoarce mereu la trauma pe care tînărul de 28 de ani trebuie s-o fi trăit-o atunci. De altfel, personajele feminine care apar în carte, precum şi reflecţiile pe care filozoful le face pe seama erosului, aduc toate cu nişte variaţiuni obsesive, executate în jurul unei singure teme prevalente: pierderea iubitei. E atîta suferinţă în stufoasa retorică a lui Kierkegaard încît toate încercările de a o decanta sub forma nuanţărilor, distincţiilor şi însemnărilor ironice au un efect invers: în loc să ascundă sursa, o dezvăluie. Tocmai de aceea camuflările erudite la care apelează te duc cu gîndul exact la trauma pe care autorul se străduia s-o escamoteze. Iată de ce Sau-sau e o carte mare nu pentru că e profundă, ci fiindcă e autoreferenţială. Ea e un exemplu de cît de mult se poate scoate dintr-o experienţă biografică atunci cînd ştii s-o treci prin filtrul culturii. În fond, toate măştile auctoriale şi toate pseudonimele pe care Kierkegaard avea să le folosească de-a lungul vieţii au avut rostul unei dezvăluiri mediate. Şi-a folosit cultura filozofică pentru a-şi analiza cele două mari obsesii care îi marcaseră viaţa: blestemul patern din cauza căruia îşi considera viaţa închinată Domnului şi despărţirea de Regine.
Nu, nu e vorba de a scormoni delirant în biografia lui Kierkegaard pentru a scoate din ea nişte scheme psihanalitice răsuflate, ci de a surprinde o banală şi verificată corelaţie: că opera unui intelectual nu poate fi separată de biografia lui. În schimb, studiată la rece şi în gol, în virtutea unei analize aseptice de laborator logic, opera lui Kierkegaard ar semăna cu o apariţie monstruoasă: un carnaval de identităţi inventate degeaba şi o înscenare de idei declamate în pustiu. Cuplată însă la spiritul epocii şi la evenimentele vieţii sale, opera danezului capătă o înfăţişare tragică: lupta unui filozof căutînd căi de mîntuire religioasă. În fond, Kierkegaard întruchipează stihia paradoxală a filozofului care, sastisit de demonstraţii abstracte, începe deodată să se roage lui Dumnezeu, lepădîndu-se de mofturi estetice şi de rigori etice. Iar ceea ce impresionează astăzi nu e atît sinceritatea observaţiilor privitoare la etica iubirii - a căror cutezanţă trebuie să fi sunat, pentru spiritul încorsetat al convenţiilor de atunci, drept originalităţi obraznice, dar care astăzi par de-o cuminţenie pudică -, ci profunzimea intuiţiilor autorului. La 30 de ani, Kierkegaard atinsese deja un prag al lucididităţii creatoare. ,Există o imperfecţiune în tot ce e omenesc, să nu poată fi împlinit ceea ce este dorit decît prin contrariul său. Nu vreau să mă refer aici la varietatea de formare care dă psihologilor destul de mult de lucru (că melancolicul are cel mai mult simţ comic, iubitorul de lux e adesea cel mai idilic, desfrînatul este cel mai moral, scepticul e adesea cel mai religios), ci doar să amintesc că numai prin păcat poate fi întrevăzută mîntuirea." (p. 75)
Puţin mai jos, flerul sigur cu care întrezărise deşertăciunea inferenţelor conceptuale îi prilejuieşte un fragment uimitor: ,Există o pălăvrăgeală a raţionamentelor care în infinitatea lor se află în acelaşi raport faţă de rezultat precum interminabilul şir de regi egipteni faţă de cîştigul istoric: bătrîneţea realizează visele tinereţii; fapt dovedit de Swift, care la tinereţe a construit un ospiciu, iar la bătrîneţe a ajuns în el." Cu alte cuvinte, totul ţine de o desfăşurare ciclică în care sfîrşitul e întipărit în început, tot astfel precum concluziile unui raţionament sunt prefigurate în premise. Viaţa este un petitio principii, un cerc din perimetrul căruia nu poţi ieşi.
Titlul cărţii, acest Sau-sau amintind de cruzimea alegerilor răspicate şi definitive, poartă ecoul dezbaterilor intelectuale din epocă. Tema dezbaterii: valabilitatea principiului logic al terţului exclus, a cărui formulare tehnică suna astfel: ,pentru orice propoziţie nu există decît două posibilităţi: sau este acceptată, sau nu este acceptată într-un anumit sistem de proproziţii. O a treia posibilitate fiind exclusă." Altfel spus, o propoziţie e sau adevărată, sau falsă, deci sau una, sau alta dintre variante, dar nu amîndouă concomitent. Din păcate, deşi spiritul disjuncţiei exclusive corespunde din plin regulilor logicii lui Aristotel, el nu ascultă de tiparul dialecticii hegeliene. Şi cum hegemonia lui Hegel atinsese pragul supremaţiei idolatre în epoca lui Kierkegaard, respingerea terţului exclus devenise un obicei la modă.
Răspunsul lui Kierkegaard la această dilemă avea să se sprijine pe o prealabilă distincţie: destinul unui om se desfăşoară în două planuri; lumea gîndirii speculative şi lumea libertăţii. În planul gîndirii, spune danezul, regula terţului exclus poate fi încălcată prin sofisme logice. În schimb, în lumea morală, antinomiile rigide sunt obligatorii. Aici relativismele sînt dăunătoare şi dătătoare de confuzie etică. În schimb, dacă disjuncţiile exclusive nu ar fi obligatorii (o faptă e sau bună, sau rea, sau corectă, sau incorectă), omul n-ar mai putea alege moral, ceea ce e totuna cu a spune că omul nu ar avea libertate morală.
Dar dincolo de controversele teoretice din Sau-sau, volumul gravitează în jurul temei iubirii. De la seducţie la părăsire, de la îndrăgostire la suferinţă, de la speranţa regăsirii la angoasa provocată de pierderea nădejdii, Kierkegaard îşi cîntă polifonic partitura despărţirii de Regine Olsen. O simfonie a chinului, a căinţei şi a deznădejdii, cam aşa poate fi definită lapidar cartea de faţă. Şi indiferent de personajul feminin pe care Kierkegaard îl alege pentru a-şi ilustra ideile - de la Donna Elvira din Don Giovanni de Mozart la Marie Beaumarchais din Clavigo de Goethe, de la Gretchen din Faust-ul lui Goethe la Antigona din piesa omonimă a lui Sofocle -, nuanţele se învîrtesc, precum un roi cu traiectorie previzibilă, în jurul aceleiaşi fantasme.
Traducerea Anei-Stanca Tabarasi redă frumuseţea scrisului lui Kierkegaard şi nu ridică probleme de claritate a expresiei. Şi, amintindu-mi că ambiţia Anei-Stanca Tabarasi este să traducă din daneză cele peste 40 de volume cîte numără opera kierkegaardiană, nu pot decît să-i doresc să aibă energia de a-şi atinge proiectul. Căci, să recunoaştem, pentru puterile unui singur om, proiectul este uriaş. Dar la tinereţea şi talentul ei, sarcina nu pare imposibi

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara