Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Semn De Carte:
Un scriitor uitat de Gheorghe Grigurcu

E vorba de Ion Pena, readus recent în atenţia noastră de Ion I. Scarlat şi nepoţii săi Marin Scarlat şi Florea Albu, prin publicarea în volum a producţiei sale. Născut în 1911, în localitatea Belitori (azi Troianu) din judeţul Teleorman, într-o familie de ţărani, după ce a urmat şcoala primară în satul natal, a continuat cu două şcoli comerciale la Roşiorii de Vede şi Turnu Măgurele.
Şi-a cîştigat existenţa ca funcţionar, avînd atribuţii financiare şi administrative. O situaţie modestă, de mic provincial. În cuprinsul acesteia, scrisul său literar a avut de întîmpinat dificultăţi, în primul rînd lipsa de timp. De la 17 ani, Ion Pena scrie poezie, proză, articole de ziar şi nu în ultimul rînd epigrame. Să fi constituit spiritul caustic al ultimelor un antidot la mediul neprielnic? Cîteva date jalonează afirmarea tînărului condeier: membru al grupării literare „Drum” din Roşiorii de Vede, sub preşedinţia de onoare a mult mai cunoscutului Zaharia Stancu, colaborator la o seamă de periodice în genere de mică rezonanţă (Slove de foc, Drum, Lumina poporului, SO4H2, Teleormanul, din provincie, dar şi Universul literar, din Capitală), scoţînd în 1939 unicul său volum, unul de epigrame, intitulat Furcile caudine. Deşi a fost membru PNŢ, colaborator al ziarului Graiul tineretului, organ al acestei formaţiuni la Turnu Măgurele, a apărut şi în revista cu orientare legionară Prepoem. Motiv pentru care autorităţile comuniste l-au trecut la „Fondul special” al scrierilor interzise, în partea sa cea mai severă, S, aproape inaccesibilă pînă şi specialiştilor. O cruntă răfuială postumă cu acest tînăr necăjit, care a durat pînă-n 1989! Pena a avut o viaţă scurtă. A murit în război, în iulie 1944, fiind înmormîntat în Cimitirul eroilor din Alba Iulia. Numele său figurează totuşi în Antologia epigramei româneşti, alcătuită de Al. Calotescu- Neicu şi N. Crevedia, în 1933, în Epigramişti români de ieri şi de azi, culegere alcătuită de N. Crevedia în 1975, fiind menţionat şi de G. Călinescu în Istoria sa. Manuscrisele lui Ion Pena au avut o soartă nu mai puţin ingrată. Umplînd o valiză întreagă, ele au fost aduse la părinţi. Hăituiţi de diverşi amici care veneau să i le ceară, dar mai cu seamă de oficialităţile care găseau de cuviinţă a face percheziţii, bătrînii, ajunşi la capătul răbdării, se pare că au hotărît să le ardă. Ion Pena ilustrează aşadar în mod izbitor tipul bardului nefericit. Om modest, de-o bonomie mereu contrariată de împrejurări, a ajuns la conştiinţa unei epuizări premature, a unui destin sumbru. Iată mărturisirea sa dintr-o scrisoare publicată în Prepoem, în 1941: „Cert este că sunt îmbătrînit, ratat, şi că din strălucitele năzuinţi de altădată s-a ales praf şi pulbere”. Destinul i se relevă funest: „Scopul nădejdii sec, gîndul coclit,/ Prin sînge trece cornul tristeţii:/ Plînge aripa ruptă, vag infinit/ În care coboară pîraiele vieţii.// La răsărit zările pară,/ Alămuri ruginite ţipă strident,/ Vrerea uitată, surdă, amară,/ Şi cortina lăsată funebru, atent” (Melancolie). O zvîcnire a vitalităţii învinse nu face decît să aprofundeze criza: „Hei, moarte, ursuză şi rea,/ cu fruntea de negură grea/ dezhumă focoşii cîrlani/ să bem un milion de ani,/ să bem sacadat şi urît/ cu toată durerea în gît” (Hei, moarte). Viziunea virează spre fabulosul fantomatic: „Uite strigoii, uite liliecii/ au ieşit în marginea potecii/ şui, bădărani şi tărcaţi/ ca nişte argaţi.// Aşteaptă să treacă/ fata cu zodia seacă,/ s-o ademenească, s-o fure/ pentru subpămînteana pădure” (Uite strigoii). Reproducem şi cîteva epigrame, aidoma unui surîs de care s-a dovedit capabil autorul aflat sub aripa nenorocului: „Scriitorului Ion Minulescu la romanul «Corigent la limba română»: Nu ştiu dacă chiar aşa e/ Cum te lauzi, dar se ştie,/ Că romanul va rămîne/ Corigent la… veşnicie”. „Unui ginere: Dîndu-i-se să aleagă/ Omului un căpătîi/ Între viperă şi soacră/ A ales pe cea dintîi…”. „Epigramistului Cincinat Pavelescu, Elogiu postum: Nimic n-ar fi însemnat/ Pe-a lumii largă panoplie/ Chelia fără Cincinat/ Şi Cincinat fără… chelie!”. „Lui Octav Desilla, la romanul său «Două chemări»: Ce potriveli fenomenale/ Se văd în lume uneori,/ Cum e şi cazul dumitale:/ «Două chemări»… doi cititori!”. „Undeva într-o iarnă: Burghezii discutau sonor/ Despre poetul urbei lor:/ – Auzi! Să doarmă fără foc./ Ce… insensibil dobitoc”. „În Olimp: Măreţii zei cuvîntă:/ – «Urîm acest mişel/ Căci gloria lui Bachus/ A uzurpat-o el»…”. „Discuţie: Berea discuta cu vinul/ Şi i-am auzit fidel:/ – «Vai de seminţia noastră/ Cît trăieşte Păstorel»…”. „Într-o noapte: Un om flămînd, al nimănui,/ Privea, robit, frumoasa lună./ Şi-o admira în felul lui:/ – E cît o mămăligă bună…”. „Maximei latine «Scripta manent»: Adevărat. Ce-i scris rămîne./ Există probe foarte vii,/ Spre pildă, tone de volume/ Rămîn etern în librării…”

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara