Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica muzicală:
Un seducător deopotrivă mafiot și căutător al cunoașterii de Ana Stanca Tabarasi-Hoffmann

Don Juan e un personaj mereu reinterpretat, pentru că e veșnic de nedefinit. „Chi son io tu non saprai“ („Nu vei afla cine sunt“), îi spune celebrul seducător Donnei Anna, în libretul lui Lorenzo da Ponte la opera Don Giovanni de Mozart. Afirmație valabilă pentru toate cele peste trei mii de întruchipări ale celebrului personaj în istoria culturii. Tipologia originară (de afemeiat și blasfemiator lipsit de scrupule – la Tirso di Molina –), sau ridicol épouseur du genre humain nimerit printre ipocriți – la Molière), a fost complet transformată începând cu epoca romantismului. Tot mai psihologizat și veșnic recontextualizat, de la E.T.A. Hoffmann la Grabbe, Lenau, Kierkegaard, Nietzsche, Sacher- Masoch, Frisch, Bloch, Handke și mulți alții, Don Juan a ajuns căutător al iubirii și al cunoașterii, pandant al lui Faust, sceptic, sinucigaș dezamăgit de iubire, soldat nefericit întors din război și bolnav de inimă, intelectual narcisist, veșnic urmărit de femeile tot mai sigure de sine, sau idealist politic, critic al convențiilor burgheze despre morală... Și transformările continuă.
La ele contribuie varii viziuni regizorale asupra operei lui Mozart. L-am văzut pe Don Giovanni în veșminte baroce, în trening sau în costum de Michael Jackson; nobil, rapper sau ultraș de la Madrid, drogat care mănâncă la Burger King, alter ego al comandorului până la confuzia înfățișării, ba chiar și amant bisexual – fără ca personajul să fie vreodată epuizat. Fiindcă nu reprezintă doar încarnarea senzualității nereflectate și a erotismului nemijlocit în muzică, așa cum l-a definit Kierkegaard, ci și o îmbinare între pofta de a trăi și de sexualitate cu instinctul de distrugere și frica de viață, de judecata divină, de convenții, de femei și de propriul sine.
În montarea lui Andrei Șerban de la Opera Națională București, Don Giovanni apare intenționat în două ipostaze, în dubla distribuție, mesajul final putând fi interpretat diferit în fiecare seară, în ciuda scenografiei identice. Adrian Mărcan e seducătorul demonic, nedomolita forță vitală, Csaba Sándor e mai degrabă căutătorul cunoașterii, cu zadarnica nostalgie a purității. Ambii par să trăiască în România contemporană, printre politicieni corupți și frumoase vopsite sugestiv (blond și roșcat). De altfel, luminile sugerează câteodată culorile tricolorului. Buni și răi nu există, planurile se amestecă, însuși Don Ottavio nemaifiind îndrăgostitul suav, ci un mafiot (pe care Donna Anna îl scuipă), iar comandorul, pe rând, un șnapan, un zombie sau poate totuși mesagerul divinității. Pistoalele și bâtele de baseball sunt veșnic în acțiune (în final, Donna Elvira e învinețită de bătaie), nu lipsesc nici drogurile, poliția și jurnaliștii dau mereu năvală, iar femeile duc gândul la tipologii contemporane. În general, Andrei Șerban scoate în evidență tipurile – inclusiv prin trimitere la lumea paiațelor. Mai trimite și la lumile paralele în care trăiesc personajele – de exemplu, prin ochelarii de realitate virtuală ai Donnei Elvira, datorită cărora nu e de mirare că îl confundă pe Don Giovanni cu Leporello. Mici citate din alte montări, cum ar fi Don Giovanni al lui Kaspar Holten de la Covent Garden, sporesc ironia peisajului.
Pe lângă luminile tricolorului (cu culorile inversate pe perete), printre sedusele care defilează în timpul „listei lui Leporello“ și în final, ca niște fantome mustrătoare, nu lipsește nici o româncă în costum popular. Tot în șirul amantelor de toate felurile, de la franțuzoaice cochete la fetițe nevinovate apare, ironic, o călugăriță cu pantofi roșii, exact ca pantofii diabolicului Don Giovanni – simbol al pasiunii și păcatului adesea folosit în literatură. Catalogul lui Leporello e citit, firește, de pe telefonul mobil (amintindu-ne interpretarea lui Erwin Schrott), și tot cu mobilul sunt filmate și noile cuceriri. În scena din cimitir, cu hieroglific-egale cruci, protagoniștii au o vreme umbre de licantropi. Tot în cimitir au loc și scena mesei (unde stăpânul și servitorul se înfrățesc, dând noroc cu niște ciozvârte), și seducerea unei copile (camerista Donnei Elvira), în buna tradiție a lui Dracula.
Desigur, într-o astfel de lume, singura transgresiune cu adevărat șocantă rămâne pedofilia (pervertirea căutării purității de către Don Giovanni, care sare coarda și totodată o leagă pe fată cu ea, spre a o viola). De aceea, adolescenta cameristă va fi cea care îl împușcă pe dezmățat, în cele din urmă, cu pistolul, asemeni unui înger răzbunător. Dar în final, afirmația moralizatoare că astfel sfârșesc răufăcătorii, la fel cum au trăit („Questo èil fin di chi fa mal! E de’ perfidi la morte alla vita èsempre ugual!“) e contrazisă ironic de o scenă mută, în spirit brechtian (demn de Opera de trei parale). Supraviețuitorii se dau la o parte, iar în fundal pot fi văzuți comandorul și Don Giovanni stând la aceeași masă, cu un rânjet mafiot de acoliți.
Montarea e spectaculoasă, inovatoare și plină de vioiciune, decorurile și luminile (semnate tot de Andrei Șerban) sporind viziunea întregului, și toți protagoniștii joacă excelent. Unele scene de ansamblu apar totuși cam necoordonate cu muzica. E cazul balului dat de Don Giovanni, unde bâțâiala generală strică efectul îmbinării de ritmuri de dans și de orchestre, simbol al întrepătrunderii societății de nobili cu cea de țărani, unde întâlnirea dintre ranguri e reprezentată de dansul lui Don Giovanni cu Zerlina. E drept că în lumea acestei viziuni regizorale nu există clase diferite care să se poată întrepătrunde, iar atitudnea de toreadori (cu steaguri în formă de tauri) e din altă dimensiune decât împletirea de menuet, contradans și allemande propusă de Mozart.
Vocal, i-am remarcat, pe lângă Adrian Mărcan și Csaba Sándor, mai ales pe Maria Jinga, excepțională în rolul Zerlinei, dar și pe Iustinian Zetea (Leporello) și Bianca Mărgean (Donna Anna), care ambii au debutat cu mare succes în rolurile lor. Orchestra aflată sub bagheta dirijorului Ciprian Teodorașcu ar mai avea câte ceva de lucru pentru eliminarea decalajelor, dar poate a fost vorba pur și simplu de „neîncălzirea“ datorată revenirii din vacanță; la fel, o parte din interpreți ar putea acorda mai multă atenție recitativelor (ajunse parțial vorbire obișnuită) și dicției.
Opera Română va fi cu siguranță asaltată pentru viitoarele spectacole cu Don Giovanni, în viziunea lui Andrei Șerban, atât de inovatoare și entuziasmantă deopotrivă pentru cunoscători și neofiți. O viziune a „celei mai periculoase opere compuse vreodată“, cum o numește regizorul, care poate fi așezată alături de cele mai strălucite versiuni jucate pe scenele europene.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara