Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

La microscop:
Un sentiment straniu de Cristian Teodorescu



Într-o zi, prin vară, Sergiu Adam m-a anunţat că a devenit director onorific la Ateneu. M-a trecut o presimţire rea. L-am întrebat dacă la Bacău - oraş cu oameni politicoşi - aşa se cheamă tragerea pe dreapta. Vorbeam la telefon. Nici el nu ştia prea bine cu mera cu directoratul lui onorific, dar, om senin, trecut prin multicele în viaţă, Sergiu are o intuiţie care nu-l prea înşeală. Mi-a reproşat cumsecade că mă gîndesc la rele şi m-a anunţat că noua directoare a revistei e Carmen. Apoi, pe neprevenite - în contul unei vechi prietenii - zice: "Ia vorbeşte cu ea!" Era Carmen Mihalache, cronicarul dramatic al revistei, pe care n-am mai văzut-o de vreo zece ani - poate mai bine - aceeaşi voce, acelaşi ton calm zîmbitor de camaraderie feminină din timpuri mai îndepărtate. Asta a fost pentru mine tranziţia la Ateneu, cu Sergiu Adam pe post de maestru de ceremonii. Am o rubrică de sport la această revistă - nu mai pot după ea! -, dar şi dacă n-aş avea-o, tot m-ar lega de Ateneu cîteva întîmplări din viaţă. Prima, poate cea mai importantă, s-a întîmplat în 1981.

Ia nevastă-mea a doua repartiţie, adică ne uitam amîndoi pe hartă unde s-o ia, doctoriţă stagiară. Scosese în acel an Ministerul Sănătăţii la concurs nişte locuri prin dispensare comunale, în toată ţara, dar numai prin judeţele mai aproape de Bucureşti nu. Cine a avut de-a face cu acel soi de repartiţii îşi aminteşte că principiul de lucru era eliminarea treptată. Unde sînteţi, voi, frumoase vremuri ale Ceauşismului după care plîng atîţia dintre contemporanii mei?! Unde e bucuria de a-ţi vedea destinul jucat la barbut de Tovarăşa şi de protejatele ei? Şi unde e uriaşa satisfacţie de a-ţi încerca trăinicia căsniciei, trezindu-te că-ţi pleacă nevasta în lume şi nu ştie încotro s-o ia. Mulţi şi-au urît ţara din cauza acestor repartiţii. Şi cîţi medici şi profesori de mîna întîi n-au ajuns alcoolici de frunte şi rataţi fără greş fiindcă nu erau făcuţi să plece în pribegie...

Erau vremuri frumoase, cu filme de Sergiu Nicolaescu, cu stadioane care dădeau să crape la cenaclurile Bardului de cîtă lume se aduna la ele şi cu sfinte poezii de amor filial scrise de Corneliu Vadim Tudor pentru Elena Ceauşescu.Şi tot eliminînd - mai era şi iarnă! - mă trezesc spunîndu-i nevesti-mi: "Du-te la Faraoani..." Asta e o comună din judeţul Bacău. Şi am o inspiraţie - La Bacău, te duci la revista Ateneu şi întrebi de Sergiu Adam. M-a întrebat dacă îl cunoşteam pe Sergiu. "nu, dar o să te ajute!" Nu-l văzusem niciodată pe Serviu, nu vorbisem cu el la telefon. Îmi plăceau poeziile lui şi ştiam, vag, că nu era un admirator al acelor vremuri frumoase.

Imaginaţi-vă că se duce ea la Ateneu, dă de Sergiu Adam şi îi transmite mesajul meu. Sergiu n-o trimite la plimbare. Avea de făcut corectură la nişte şpalţi, face corectura cu ea, apoi o ajută. Şi în frigul acelei ierni, el şi fostul meu coleg de facultate Marin Preda, nepotul lui Marin Preda - amănunt nesemnificativ, ca influenţă locală - întind covorul roşu, pe cît le-a stat în puteri, din Bacău la Faraoani, de i-au îndulcit nevesti-mi prima zi de exil. Un telefon ici, de tip nu vă purtaţi urît cu doamna..., găzduire în prima zi, într-o casă de oameni, nu într-o cameră de hotel şi alte cîteva fleacuri esenţiale care te ajută să nu te simţi aruncat în neant.

Nici măcar nu i-am mulţumit atunci lui Sergiu, de parcă ar fi fost limpede că era datoria lui să-mi ajute nevasta. Cînd ne-am văzut prima oară, la Bacău, ne-am recunoscut cu o certitudine de neînţeles. Nu ne ştiam nici măcar din poze. Am început o conversaţie ca şi cum am fi reluat lucruri pe care apucasem să ni le spunem altcîndva, el cerîndu-şi scuze că a exploatat-o pe nevastă-mea, la corectură, eu mirat că mi le cere. El m-a ajutat să mă apropii de ceilalţi din redacţia revistei, Victor Costin, bătrînul palicar de la tehnic, redactorul şef de atunci al revistei Genoiu şi, Carmen care m-a plimbat prin oraş, ajutîndu-mă să învăţ Bacăul, cu acea grijă pe care numai femeile o pot avea.

M-au invitat la zilele revistei prietenii mei de acolo. În fiecare an fac planuri cu Sergiu despre asta, şi apare ba una, ba alta, de rămîne întîlniriea pentru anul următor. La fel s-a întîmplat şi acum. (Să mă ierte cititorul că l-am făcut martorul nostalgiilor mele în acest microscop. Poate însă că unii dintre dvs veţi recunoaşte aici ceva din sentimentul straniu, amestec de ură tardivă şi de fericire clandesitnă pe care îl poţi descoperi cînd te gîndeşti la propria ta tinereţe.)