Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

focus:
un splendid spectacol critic de Răzvan Voncu

Daniel Cristea-Enache, Convorbiri cu Nicolae Manolescu, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2017, 399 pag.

încet-încet, Daniel Cristea-Enache a adunat un respectabil repertoriu de convorbiri cu personalităţi ale literaturii române. Ileana Mălăncioiu, Octavian Paler, Dan C. Mihăilescu, Paul Cornea, iar acum, Nicolae Manolescu sunt tot atâtea faţete ale unei epoci literare postbelice despre care se pot spune multe, numai că ar fi fost neinteresantă, nu.

Nici una dintre aceste cărţi de convorbiri nu este de serviciu, adică formal-admirativă şi superficială: ca tot ce face Daniel Cristea-Enache, sunt cărţi bine gândite şi structurate, în care convorbitorul este determinat să se dezvăluie în profunzime. Toate au devenit instrumente obligatorii pentru exegeza scriitorilor în cauză şi pentru o posibilă istorie a vieţii literare din România anilor 1948-2018.

La drept vorbind, Convorbiri cu Nicolae Manolescu a apărut – sub forma unui serial în „Literatura de azi” şi România literară –, cumva, pe neaşteptate. Profesorul publicase, nu de mult, Viaţă şi cărţi, un cuprinzător volum de memorii, şi, angrenat fiind în munca de elaborare a ediţiei a II-a a Istoriei critice a literaturii române, puţini ar fi crezut că s-ar mai angaja într-o nouă carte cu conţinut confesiv. Daniel Cristea-Enache a insistat, însă, iar rezultatul este nu o completare la Viaţă şi cărţi – care nu prea trece, cronologic vorbind, de tinereţea criticului –, ci un volum de sinestătător, alcătuit din 88 de secvenţe (în ultima, cei doi fac schimb de roluri), rânduite tematic, acoperind întreaga viaţă a celui intervievat. Nu puţine dintre fragmente se referă la prezent şi la istoria recentă, ceea ce scoate convorbiriledin sfera memorialisticii şi le aduce în cea a publicisticii literare sau chiar a criticii propriu-zise.

De asemenea, nu numai despre scris şi citit, despre viaţă şi cărţi îl întreabă Daniel Cristea-Enache pe profesorul nostru. Politica, societatea, învăţământul, moravurile autohtone etc.: toate intră în sfera dialogului celor doi critici, din convingerea iniţiatorului convorbirilor că Nicolae Manolescu nu este doar cel mai mare critic literar român de la G. Călinescu încoace, ci şi un intelectual de rasă, cu o vastă experienţă de viaţă, angrenat în multe momente-cheie ale culturii, politicii şi societăţii româneşti. De la puşcăria politică a părinţilor la darea afară, tot politică, din facultate şi de la primele semne de dezgheţ ale anilor 1960 până la implicarea democratică de după 1989, nimic nu i-a rămas străin autorului Lecturilor infidele. Despre toate îl întreabă Daniel Cristea-Enache, atât din curiozitatea publicistului care are în faţă un interlocutor de calibru, cât şi din interesul criticului, pentru care convorbirile sunt un soi de schelet al unei monografii par luimême.

Primul merit al cărţii este, aşadar, cel de a fi altceva decât Viaţă şi cărţi. Nu doar modalitatea confesiunii diferă, ci şi stilul acesteia. Nicolae Manolescu se simte, parcă, mai bine în cadrul pe care i-l oferă întrebările mai tânărului său confrate, decât în sobrietatea auto-impusă din Viaţă şi cărţi. Nu vreau să spun, Doamne fereşte!, că face aici mărturisiri delicate sau că povesteşte secrete pe care până acum le-a ţinut ascunse. Convorbiri... nu este o colecţie de picanterii literare, nici o răfuială mascatăcu lumea literară sau politică. Însă îmi place – pentru că îl umanizează şi mai tare pe, altminteri, impresionantul arhitect al literaturii române postbelice – vioiciunea şi chiar jubilaţia confesivă a lui Nicolae Manolescu. Care, adesea, pare că zburdă în pagină, fie că evocă un episod din propria viaţă (cum e, să zicem, cel în care bunica se gândeşte să cheme doctorul, când îl aude pe copil spunând că părinţii sunt arestaţi pentru convingerile lor politice) ori comentează un altul, din istoria noastră recentă.

Ca şi în celelalte cărţi de convorbiri pe care le-a realizat, Daniel Cristea-Enache şi-a făcut bine temele: întrebările pe care le adresează atestă cunoaşterea în detaliu a vieţii şi operei lui Nicolae Manolescu, ca şi intuiţia structurii sale critice. De aceea, ele vizează, ca să-l parafrazez pe Nichita Stănescu, nodurile şi semnele acestei structuri complexe şi, mai ales, reuşesc să interfaţeze trecutul cu prezentul, deschizându-ne o cale privilegiată de acces către gândirea culturală şi politică a Profesorului. Deopotrivă către convingeri (pe care i le cunoşteam, oricum, din activitatea politică şi din articole) şi către resorturile acestora.

rezultatul acestei întâlniri între curiozitatea bine condusă a lui Daniel Cristea- Enache şi disponibilitatea confesivă (dar şi, în dese rânduri, pedagogică) a lui Nicolae Manolescu sunt aproape 400 de pagini care se citesc la foc continuu, ca un spectacol al unei inteligenţe critice de excepţie, la fel de proaspătă – deşi mai sceptică şi mai dezamăgită de oameni – ca în cronicile din anii 1960.

Vorbeam de pedagogie: acesta mi se pare a fi, până la urmă, mobilul principal care l-a determinat pe Nicolae Manolescu să accepte provocarea a aproape doi ani de dialoguri epistolare. Nu e nimic narcisiac în aceste pagini, după cum nu este (în partea aferentă lui Daniel Cristea- Enache) nimic encomiastic. Criticul şaizecist se confesează unui critic dintr-o generaţie mai tânără nu spre a aduna, vorba poetului, pietre pentru templul său, ci spre a transmite o experienţă, deopotrivă, de viaţă şi literară. Discursul confesiv se transformă, subtil, într-unul parenetic: oricine citeşte, ca să dau un exemplu, convorbirea intitulată „Dacă revizuire nu e, nici istorie literară nu e” are acces la o lecţie deschisă, de mare rigoare şi frumuseţe, despre critica şi istoria literară, despre lectură şi interpretare, ca şi despre ce înseamnă a fi critic, într-o literatură ca a noastră.

La fel stau lucrurile şi în dialogurile care vizează istoria noastră recentă: anii 1980, evenimentele din decembrie 1989, primii ani de democraţie. În toate aceste momente, Nicolae Manolescu a fost un protagonist, iar rememorările sale sunt – fie şi presărate, câteodată, cu istorioare amuzante – cronici fidele ale unor evenimente pe care alţii le-au deformat şi denaturat în interesul propriu. În toate, se vede stofa autorului Istoriei critice..., care scrie istoria la patru mâini, dublând reconstituirea rece a fluxului evenimentelor cu o reflecţie pe marginea felului în care acestea au fost receptate şi interpretate. E un efort de disociere necesar azi, când, paradoxal, poate, deşi nu avem o reconstituire amplă şi precisă a istoriei acelor ani învolburaţi, avem multe interpretări partizane. Şi, nu în ultimul rând, destule statui construite pe aceste „rescrieri” ale unei istorii încă nescrise.

Desigur, e multă literatură şi viaţă literară în aceste Convorbiri..., care sunt şi un pandant al operei critice a lui Nicolae Manolescu. Cine vrea să afle raţiunile unor verdicte şi situări din Istoria critică..., ale unor revizuiri faţă de grilele lui Lovinescu şi Călinescu, le poate afla aici. Dau exemplul celor două convorbiri despre Marin Preda: pe mine nu m-au convins, în judecăţile lor de valoare, dar, cu ajutorul lor, am înţeles punctul de vedere din Istoria critică..., care se cade luat ca atare.

cred că mulţi cititori nu realizează, de fapt, cât efort critic presupune o asemenea carte, atât din partea „regizorului” (care trebuie să îşi alcătuiască un scenariu în măsură să susţină şi să provoace confesiunea interlocutorului), cât şi din partea „personajului” confesiv, mai ales când este, ca Nicolae Manolescu, un critic deloc parcimonios cu interviurile şi memorialistica şi, în acelaşi timp, detestă să se repete. Efortul celor doi a rezultat într-un volum care are şi farmec (ce scriitor este, de fapt, Nicolae Manolescu!), şi substanţă. În care ni se furnizează şi un punct de vedere asupra istoriei contemporane, şi raţiunile, biografice şi intelectuale, ale acestui punct de vedere. În care se desfăşoară spectacolul, când comic, când, mai adesea, trist al vieţii noastre literare, dar şi o reflecţie profundă despre neajunsurile istoriei româneşti şi europene, despre derivele lumii contemporane.

Faptul că nu am regăsit această carte în „clasamentele” Târgului Gaudeamus sau în cele literare ale anului trecut ţine, desigur, de profunda anomie morală şi intelectuală în care, din păcate, am ajuns să trăim.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara