Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Semn De Carte:
Un telesceptic de Gheorghe Grigurcu

Să reprezinte televiziunea o blagoslovire a civilizaţ iei moderne sau o năpastă? Să existe cumva o cale de conciliere între cele două puncte de vedere extreme ori se cuvine pur şi simplu a adera la unul din ele? Iată o chestiune care stăruie în minţile noastre, căpătînd uneori crîmpeie de răspuns, alteori rămînînd într-o prelungită ruminare.
Cassian Maria Spiridon îşi propune o analiză a subiectului. Plecînd de la cartea universitarului florentin Giovanni Sartori, Homo Videns. Imbecilizarea prin televiziune şi post-gîndirea, d-sa se postează hotărît pe poziţia cu prisosinţă sugerată de acest titlu. Micul ecran i se pare o poartă a imposturii. Ce ne oferă acesta decît opinii? Adică atitudini subiective, ce nu reclamă dovezi, prin firea lucrurilor fluctuante, prea puţin consistente? „opinia publică se constituie pe temeiul diverselor fluxuri de informaţii, de la diversele mijloace de informare în masă, nu mai puţin de la puterea politică, astfel gîndirea oamenilor riscă să-şi piardă autonomia şi să devină una heterodirijată”. Unul din mijloacele preferate ale videopoliticii este cel al sondajelor de opinie. Dar cît temei se poate pune pe aceste sondaje de opinie, atîta vreme cît formularea întrebării induce un răspuns improvizat, lăsînd la o parte faptul că adesea ele se adresează unor ignoranţi? Ce să mai zicem despre preferinţa televiziunilor pentru informaţii catastrofice, pentru, în genere, senzaţionalul care poate fi negru sau roz, id est pentru pseudoevenimente? Pentru imaginile cu faţă de sperietori ori cu cele ieşite din salonul de cosmetică? Selectînd în chip tendenţios, distorsionînd informaţia, manipulînd-o în virtutea unor interese, micul ecran tinde a se constitui într-un tip de dictatură neomologată, politică în politică, stat în stat. S-a spus despre presă că ar fi a patra putere statală. Dar nu se cuvine, la ora actuală, acordarea unei asemenea gratulări în mai mare măsură instanţei video, ce nu încetează a-şi spori autoritatea? Ea se bucură de primatul imaginii, care e mai acaparantă decît cuvîntul, ducînd la diminuarea capacităţii de abstractizare, la o capotare a intelectului în concret, conform unui dicton cartezian adaptat: non vidi, ergo non est. Reducţia reacţiei raţionale duce nu numai la sărăcirea vieţii interioare, dar şi la pasivitate civică, la o nătîngă sumisiune faţă de trompele de breaking news, care se substituie cunoaşterii. Caracterele sînt expuse corupţiei prin versatilitate, prin mobilitatea aproape fulgurantă a interpretărilor, ca şi prin indiscreţia care e unul din mecanismele esenţiale ale televiziunii. Sîntem îndemnaţi la tot pasul a privi prin gaura cheii, a suspiciona, a căuta (sau a inventa) dedesubturi culpabile ori măcar picante. Un rezultat inevitabil e apariţia „mulţimilor însingurate” compuse din indivizi plantaţi multe ore în şir în faţa micilor ecrane, neînstare de socializare. Cît despre cultură ce să mai vorbim? Vedetele ca şi regizorii tv-ului se află de regulă în raporturi nu tocmai onorabile cu domeniul acesteia, cultivînd o atmosferă de dispreţ faţă de lectură („uite ce-am ajuns, fără să mă omor cu cartea”!). Şi poate cel mai grav efect al televiziunii expansioniste fără preget este acela că ea împiedică evoluţia conştiinţei umane pe scara ei normală, cea care se corelează cu dezvoltarea biologică: „Televiziunile cresc un video-copil fără şansa maturizării, adultul rămîne încremenit pe viaţă la mintea copiilor”. Iată ce poate face o tehnocraţie cu atribute totalitare (avem aici în vedere şi abuzul de laptop, devenit, în paralel cu hipnoza exercitată de micul ecran, un factor primejdios), împingîndu-i pe copii şi pe adolescenţi într-un univers bidimensional: „În acest univers obiectivitatea devine o iluzie, deontologia o fantomă, iar opinia este distorsionată de o ploaie de analişti politici şi jurnalişti, rareori competenţi şi mai totdeauna animaţi şi condiţionaţi de diverse interese personale, care sînt o cale sigură de anulare a oricărei brume de discernămînt (…). Singurul îndemn, ultima şansă este întoarcerea la cotorul plin de înţelesuri al lecturilor, la cultura scrisă”. Ce să mai zicem? Am fi dorit să mai şi obiectăm la acest rechizitoriu atît de drastic, însă în acest moment telescepticul Cassian Maria Spiridon aproape că ne-a convins. Pe altă dată.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara