Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica muzicală:
Un triptic coregrafic de Dumitru Avakian

În mod cert, un spectacol coregrafic se poate desfăşura pe diferite paliere, de la mişcarea simplă marcată de ritmul muzicii până la nivelul ideatic al semnificaţ iilor gestului susţinut de vibraţia sensibilă, cea care animă dansatorul performer stimulând interesul celui căruia i se adresează.

Pe această direcţie se poate aprecia că ultimul spectacol coregrafic al actualei stagiuni a Operei bucureştene a adus de toate pentru toate gusturile. A fost un spectacol, îl numim coupé, format din trei momenete diferite; total diferite din toate punctele de vedere, un spectacol capabil a satisface preferinţe dintre cele mai diferite.

Triptic-ul coregrafic aduce bucurii, întrebări spuse şi nespuse, aduce îndoieli.

Cum am fost obişnuiţi în vremea din urmă, Compania de Balet a Operei noastre a adus şi de această dată în faţa publicului bucureştean trei producţii preluate – după decenii bune – de la companii celebre; …cum sunt New York City Ballet, Opera din Paris, American Ballet Theatre – New York. Am fost martorii unor creaţii coregrafice la fel de celebre semnate, repectiv, de Jerome Robbins, William Forsythe şi deja legendarul George Balanchine…

Primul moment, In The Night, este o inspirată, o încântătoare succesiune de duete pe muzica Nocturnelor pentru pian de Frédéric Chopin; au fost cântate live de Ştefan Doniga pe un instrument de o calitate cu totul mediocră;

…apoi In The Middle, Somewhat Elevated, cu sonorizarea originală electronică semnată de Thom Willems şi Lesley Stuck, iar în final Theme and Variations, pe muzică din Suita a 3-a pentru orchestră, de Piotr Ilici Ceaikovski, realizată de această dată cu concursul colectivului orchestral al Operei, ansamblu condus, pe viu, de dirijorul Tiberiu Soare.

General vorbind, întreaga seară a fost o reuşită; în particular există diferenţieri; mă refer la al doilea spectacol, cel la care am putut asista.

Fiorul romantic al duetelor a dispus de o elegantă consistenţă a expresiei, de cursivitate, de o desfăşurare bine susţinută; la care a contribuit luminozitatea în clar-obscur imaginată de Jennifer Tippton; ca şi evoluţia, o preferinţă personală de gust, a cuplului Corina Dumitrescu – Gigel Ungureanu.

In the Middle, Somewhat Elevated, a constituit – în opinia mea – momentul suprem al întregului triptic, o veritabilă elevaţie în planul creaţiei coregrafice, moment datorat unuia dintre marii maeştrii, ai genului în deceniile de sfârşit ale secolului trecut, cu remanenţe actuale dintre cele mai semnificative. Coregrafia lui Forsite este puternică, dinamică, imaginativă, dispune de linii clare ale evoluţiei mişcării, dispune de o construcţie ale cărei direcţii sunt orientate ferm; dispune de clarificări pe care le aduc luminile trasate de Tanja Ruehl, dar şi costumele imaginate de Dorothee Merg. Este o coregrafie cu elemente stilistice – le-aş numi – abstracte, de puternică susţinere cvasirectilinie pe întreaga desfăşurare.

Tema cu Variaţiuni pe muzică de Ceaikovski s-a arătat a fi cel mai modest moment al Tripticului. Nu pot să nu observ, astăzi, datele baletului academic romantic, date preluate aici de George Balanchine, pot fi acceptate doar dacă sunt cu totul creativ – da, acesta este termenul, creativ reinventate şi prezentate la nivelul unei performanţe scenice impecabile. Or, nu a fost aşa!

Întregul moment, de la concepţia coregrafică şi până la realizare, s-a arătat ca fiind căzut în desuetudine; a dispus de preţiozităţi galante, de convenienţe şi banalităţi coregrafice, de desincronizări în ansamblu, de mărunte accidente, nu unul, nu două ; desincronizări pe scenă dar şi la nivelul formaţiei orchestrale. Evoluţia cuplului central – Francesca Velicu şi Shukei Yoshida – a apărut a fi, în aceste condiţii, cu totul remarcabilă. Întregul spectacol a fost realizat cu concursul maeştrilor de balet, respectiv Ben Huys, Thierry Guiderdoni, Patricia Neary, cei care au asigurat transcrierea ad litteram, pe scena noastră, a spectacolului original; creaţii coregrafice care – la premiera absolută – au avut ecou în epocă, ecouri care continuă aducând reverberaţii până în zilele noastre.

Au fost aplauze – ca de obicei – de convenienţă, altele entuziaste, altele dirijate; au fost atitudini contestatare manifeste în finalul întregului spectacol, la scenă deschisă, la ieşirea la rampă a dirijorului Tiberiu Soare. Greu de spus ce anume i s-a reproşat şefului de orchestră; de ar fi fost vorba de aspectul profesional al momentului orchestral, aş aprecia reacţia vigilentă a unor melomani. Dubitez în acest sens. Unii şi alţii s-au arătat a fi contrariaţi de reacţia rebarbativă a unei părţi a publicului.

Să nu fim pudibonzi! Unii au aplaudat frenetic, alţii au emis acel sonor, binecunoscut Buuu… pe care îl auzi şi în case mai mari, la Covent Garden sau la Teatro alla Scala. Nu ne place să ne amintim dar la recenta premieră londoneză a Oedipe-ului enescian regia spectacolului a fost huiduită. Cred, totuşi, că libertatea exprimării opiniilor, într-un sens sau în altul, este garantată, la noi. Deocamdată!

Atitudinea membrilor orchestrei este şi aceasta inegală; de la o producţie la alta, de la un moment la celălalt. Nu pot să nu-mi amintesc, relativ recent am apreciat prestaţia absolut valabilă a întregului colectiv orchestral pe parcursul spectacolului cu baletul Manon. Atunci a dirijat englezul Martin Yates.

Căci în operă, în genul baletului, în zilele noastre, una dintre principalele însuşiri ale dirijorului orchestrei este eficienţa. Într-un timp relativ scurt trebuie realizat mult!

Mult, bine, repede! Sunt condiţiile actuale în lumea teatrului muzical.

Cele trei momente preluate de Johan Kobborg, conducătorul trupei bucureştene de balet la ora la care au fost lucrate momentele Triptic-ului, reprezintă în continuare tendinţe actuale, foarte diferite, ale artei coregrafice contemporane. Nu sunt vechituri preluate „la lichidare”; cum au sugerat unii şi alţii. Preluările din patrimoniul unor regizori de operă, a unor coregrafi de succes, constituie o practică curentă. Şi ne bucurăm că putem urmări la noi acasă ceea ce pot aplauda spectatorii de la New York sau Paris.

Personal aş fi dorit ca măcar unul dintre momentele Triptic-ului coregrafic să fi fost semnat de un coregraf al casei – mai există aşa-ceva, oare? –, eventual de unul dintre coregrafii din ţară şi ca titlurile momentelor coregrafice să fi fost notate în limba română. Nu a fost să fie! De ce, oare?

Să nu uităm, instituţia care a produs spectacolul este Opera Naţională Bucureşti, susţinută de contribuabilul, de plătitorul de taxe din România!

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara