Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Dramatică:
Un verronica dcronica dnisaj. Metamorfoze de Marina Constantinescu


Am redescoperit, cu emoţie, personalitatea unui regizor nu tocmai nou în breaslă: Vlad Massaci. Un artist viu, cu un debut expresiv, cu spectacole montate în Bucureşti şi la Piatra-Neamţ care ne-au incitat simţul estetic, cu momente de ezitări, de căutări, cu erori, poate, din punctul meu de vedere. Un artist cumva atipic, căutînd să-şi facă profesiunea serios, căutînd să se privească pe sine în legătură cu lumea şi nevrînd să facă valuri cu orice preţ, să anunţe cu tam-tam fiecare ieşire la rampă. L-am urmărit, în "96, la work-shop-ul Cehov susţinut de Radu Penciulescu la Olăneşti. Am fost atentă la cheia cu care deschidea codul unui cuvînt, o situaţie, o relaţie din piesele puse sub lupă. Este favoritul meu şi pentru că simt în felul analizei lui de spectacol, tipuri de analiză aplicată pe text pe care le practicam, amîndoi, ca studenţi filologi. Poate şi asta mi s-a părut că îl particularizează în peisajul teatral. Într-o bună zi a dispărut... în Germania. Ca să lucreze. Şi asta a făcut un timp, în alt sistem şi în altă cultură, cu alte reguli, maturizîndu-se, îmbogăţindu-şi substanţial experienţele profesionale, modul deschis şi relaxat de a-şi privi opţiunile, meseria, lumea. Aşa l-am reîntîlnit anul trecut pe Vlad Massaci, întors în spaţiul nostru teatral. Relaxat, senin, cu chef , angrenat în tot felul de proiecte, spaţii, traduceri, dialog cu studenţi, fondator al unei echipe de artişti tineri, care înţeleg teatrul şi ca pe o prelungire a ceea ce sînt astăzi, aici, acum. De ce mă preocupă, iarăşi, acest regizor, voi încerca să formulez în această pagină.

În primul rînd pentru că este profund şi degajă normalitate. Pentru că este aşezat în sine şi în alegerile pe care le face, pentru că inspiră seninătate şi asumare în raport cu lucrul său, cu actorii săi, cu împlinirile sau neîmplinirile, cu o montare sau alta, pentru că are o nelinişte, creatoare şi umană, autentică, netrucată de vreun context sau altul. Pentru că vorbeşte o limbă română adevărată, fapt ce se vede şi în traducerile pe care le face. Pentru că are o sensibilitate nealterată de agresiunea lumii contemporane şi se bucură sau se întristează cu o inocenţă neviciată de prilejurile, suficiente altfel, pe care contemporaneitatea le oferă. Pentru că în puţinele dăţi în care ne-am întîlnit am vorbit despre teatru.

În stagiunea trecută s-a jucat la Teatrul Act o piesă a unui autor cu mare căutare în lumea filmului şi a spectacolului. Am scris atunci despre Bash. O trilogie contemporană, un text tradus de regizorul Vlad Massaci şi actriţa Mihaela Sîrbu, adaptat de regizorul Cristian Juncu, pus în scenă de Vlad Massaci cu următoarea distribuţie: Mihaela Sîrbu, Mihai Călin, Ioana Flora, Vlad Zamfirescu, în scenografia lui Andu Dumitrescu. M-a tulburat descoperirea unei piese cu o scriitură fermă, cu un tip de adresare directă, tranşantă, nu neapărat devoalat americană. Mi s-a părut, de asemenea, o izbîndă intrarea în contact cu acest scriitor vînat de Hollywood, de pildă, şi obţinerea drepturilor de autor astfel încît nimeni să nu trebuiască să-şi amaneteze proprietăţi sau chiar ziua de mîine. Probabil că dialogul cu aceşti artişti, intermediat de reprezentanta lui, l-a determinat pe Neil LaBute să accepte, de ce nu, intrarea în lumea teatrală românească. Între timp, mult mai atentă şi atenţionată, am urmărit filme care au la bază scenariile domnului LaBute, investigaţii umane profunde, tratate cu o vibraţie reală, netrucată. Am descoperit că Vlad Massaci a intuit grozav codul lingvistic şi dimensiunea mesajului acestui dramaturg, estetic, social şi psihologic, lucru demonstrat minunat în Bash. Precum şi în recidiva de curînd lansată la rampă, Forma lucrurilor, premieara de la Teatrul Act. Am simţit la acest spectacol încă un plus de rafinament, de siguranţă, de forţă, un soi de libertate a unui om obişnuit deja cu sensul cuvintelor şi poveştilor, a spaţiilor mentalului autorului, a personajelor sale, cu structura şi tăietura replicilor, cu respiraţiile piesei, ale tipului special şi aproape pervers în care este construită şi elaborată tensiunea. De orice fel. Vlad Massaci este un fin prelucrător pe scenă a dramatismului acut din piesa lui LaBute. Un text, şi aici este, din nou, lovitura, cu o poveste valabilă în orice timp supra-sofisticat şi complicat, cel de azi, să spunem, putînd aparţine, la fel de bine, şi lui "ieri" sau lui "mîine". În egală măsură. O poveste despre iubire, interese, orgolii, trădări, înşelăciuni, facerea şi desfacerea cuplurilor, despre artă şi moduri posibile de a o face. O poveste de oriunde şi de oricînd. Dimensiunea aceasta, ieşirea din clişeele unui spaţiu sau al unui timp anume mi-a creat senzaţia că mă plimb lejer şi planetar prin creierele şi sufletele contemporanilor mei, care au, poate, aceleaşi angoase, anxietăţi, vise sau coşmaruri. Că pot naviga prin timp, înainte şi înapoi, intersectîndu-mă cu aceleaşi laşităţi, sentimente, orgolii ale oamenilor de dinaintea mea, precum şi a acelora care vor sosi, cîndva, pe planeta pămînt, după nefiinţa mea.

Vlad Massaci are cîţiva parteneri constanţi. Unul dintre ei este şi scenograful Andu Dumitrescu, un artist al vizualului în exploatarea lui cea mai modernă, virtuală, nu des folosită pe scenele noastre. Este realmente o performanţă ce a reuşit el pentru Forma lucrurilor într-un loc intim, ce trebuie exploatat inspirat. Andu Dumitrescu a fost inspirat şi a "pictat", puţin altfel decît uzual, formele, volumele, exterioarele, interioarele, lucrurile. Spaţiul de la Teatrul Act se redefineşte, benefic, prin metoda de construcţie la vedere a locurilor şi amplasamentelor de joc: muzeu, sală de aşteptare, restaurant, parc, sală de conferinţe, cameră. Se întîmplă ceva în fiecare dintre ele, le parcurgem pe rînd, pentru ca la sfîrşit să le trecem din nou în revistă, în viteză, ca pe o repovestire vizuală, prin rememorarea locurilor, a întregii piese de două ore. Tehnica este susţinută de un laptop performant, de un sistem simplu de captare a imaginilor cu o cameră video şi de un altul, de proiecţie, un sistem elaborat pe calculator. Dintr-o dată, spaţiul de joc de la Act se măreşte, este folosit tot peretele din fundal, acolo se proiectează imaginile filmate sau imaginate pe computer. Scenograful este încă un jucător în distribuţie, el participă direct şi în egală tensiune cu actorii la performance.

Cei mai mulţi dintre actorii pe care i-am văzut, şi în special poate cei mai tineri, într-un spectacol la care colaborează, în alt teatru decît cel în care sînt angajaţi şi, de regulă, în cele neinstituţionalizate, mi s-au părut mai disponibili, mai motivaţi. Pe toţi cei patru actori din această distribuţie îi cunosc de la Bulandra - Andreea Bibiri, Şerban Pavlu şi Vlad Zamfirescu - sau de la Teatrul Evreiesc - Mihaela Sîrbu. Mihaela Sîrbu şi Vlad Zamfirescu recidivează, şi ei, ca şi regizorul şi scenograful, în acest LaBute. Le-am văzut aici, în Forma lucrurilor, tuturor, atitudini noi, vervă, vulnerabilităţi, rostiri studiate, expresive, tăceri consistente, un joc al privirilor care te îngheaţă. Am văzut cît de frumos ştiu să fie parteneri pe scenă, la Act, să se susţină, să comunice. Întîmplător, toţi cei patru actori sînt foarte buni, cu experienţă, au avut şansa să lucreze cu regizori mari. Îmi place să-i văd jucînd, să le studiez evoluţia, cunoscîndu-i încă de la examenele din U.N.A.T.C. Îmi place cînd mă surprind. Cui nu-i place asta în teatru?! Aşa cum au făcut-o extraordinar Mihaela Sîrbu şi Mihai Călin în Bash. Aşa cum o face acum Vlad Zamfirescu în prima parte a personajului său, pînă încep să se vadă consecinţele metamorfozei. Aşa cum l-am văzut pe Şerban Pavlu, marcat de tensiunea unui tip macho, imperturbabil, superficial, care are, ca noi toţi, un călcîi vulnerabil: iubita lui (Andreea Bibiri), viitoarea soţie. Un punct bun, nu doar la tinereţe, ca să primească lovituri. Un Pavlu atent la detalii, la cele mai mici detalii.

Un tînăr timid - personajul lui Vlad Zamfirescu, distribuit surprinzător în acest rol - plin de complexe şi de prejudecăţi, sărăcuţ, grăsuţ, ponosit, neexersat în relaţia cu femeile, ridicol în felul de a vorbi, de a se îmbrăca, de a rîde, de a gîndi, un student sărăcuţ angajat portar la un muzeu întîlneşte o tînără - personajul interpretat de Mihaela Sîrbu - chiar în timpul exerciţiului funcţiunii. Emancipată, misterioasă, sexy, provocatoare, plină de imaginaţie, nonconformistă, studentă în ultimul an la Arte Plastice. Revoltată de perfecţiunea unei sculpturi clasice, tînăra noastră ameninţă cu un atentat plastic: desenarea cu grafiti pe ici, pe colo, prin părţile esenţiale. Aici începe o relaţie amoroasă cu totul neaşteptată. Care se va încheia, la fel de neaşteptat, dur, dureros, la un vernisaj al sculptoriţei noastre. Ce a modelat şi cum, veţi vedea. Aş putea să povestesc puţin, dar mi s-ar părea o aiureală.

Aş putea să spun, însă, că tonul găsit şi folosit de Andreea Bibiri, murmurul şoptit, nevinovat, ilustrează perfect jocul neputinţei, al femeii-victimă supusă şi dedată de fapt, oricînd, ispitei. Că scena scurtă dintre Zamfirescu şi Pavlu, schimbul de replici dure, iuţi, cînd cineva ştie ce nu vrea să audă din gura prietenului cel mai bun şi hîrjoana, dublată de vanităţi, lăsînd adevărul să ţopăie pe muchie de cuţit, mi s-a părut memorabilă. Ochii lui Pavlu lăsau să se vadă şi ce nu se rostea, lăsau să văd frica de adevăr. Foarte bun începutul şi toată relaţia dintre cei doi amorezi, Mihaela Sîrbu-Vlad Zamfirescu, cu nuanţe, cu treceri prin registre variate. După aceea, un soi de alb, de linearitate se instalează în jocul fiecăruia, îşi pierd ceva din personaje pe drum. Aş fi simţit nevoia unui contrapunct puternic, de exemplu, în monologul final al Mihaelei Sîrbu ca să marcheze claritatea, precizia de bisturiu a premeditatului demers artistic-uman, calculul cinic, infinit de cinic strecurat în relaţie şi în discursul de la vernisaj, în expozeul de licenţă. Trebuie să mergeţi şi să vedeţi acest spectacol, pentru toate motivele, pentru punerea în scenă, pentru detalii, pentru scenografie, pentru cei patru actori, pentru duritatea poveştii, a felului de a înţelege să faci, uneori, artă, pentru traducerea bună, teatrală a piesei lui Neil LaBute. Pentru ca să vedeţi, şi de pe alte poziţii, cum e cu cinismul, cu iubirea, cu înşelăciunea şi compromisul, cu plătitul poliţelor şi tranşatul socotelilor, fie ele şi în public, la un vernisaj. Ca să vedeţi o trupă coagualată în jurul unui regizor, o trupă cu vibraţii şi cu credinţă în joc, în mesaj. Aparenţe şi esenţe. Lucruri. Forme. Forma lucrurilor.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara