Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronica Filmului:
Un vis de New Orleans de Angelo Mitchievici


Că ştie să extragă din­tr-un gen precum fil­mul expresionist o capo­doperă ca Nos­feratu: Phantom der Nacht (1979) sau din­tr-un actor care a con­sacrat genul respectiv, precum Klaus Kinski, tot ce este mai bun, mai autentic filmic, Herzog a demonstrat-o deja, iar filme precum Aguirre, der Zorn Gottes (1972), Woy­zeck (1979) sau Fitzcarraldo (1982) alcătuiesc palmaresul unui maestru.

De data aceasta, genul cu care se joacă dexter Herzog în Bad Lieutenant... este filmul noir, departe însă de cartierele cu trafic intens ale crimelor metropolitane, într-un mărunt cartier din sud, în New Orleans, după devastatorul uragan Katrina, într-o atmosferă leşinată de lassitude şi trândăveală paludică. În centrul police story-ului se află locotenentul Terence McDonagh (Nicolas Cage), pe cât de eficient pe atât de neortodox în a aplica legea, iubita sa Frankie (Eva Mendes), o prostituată fermecătoare cu un aer tropical de preacurvie latino­ame­ricană, şi un caz complicat: uci­derea unei familii de ilegali imigranţi senegalezi, printre care şi doi copii. Pe tot parcursul filmului, de la primul gong, salvarea lui Chavez, un deţinut uitat într-o puşcărie inundată, nu înainte ca acesta să trăiască suspansul unui pariu legat de creşterea cotei apelor în raport direct cu durata lui de viaţă, avem, pas cu pas, declinul sulfuros-flamboaiant al locotenentului Terence. Nimic nu-i stă în cale poliţistului când trebuie să facă rost de o nouă doză de cocaină, iarbă etc. care-i alină durerea de spate dobândită în exerciţiul funcţiunii - pe lângă acestea, vicodinul pare un sirop de tuse -, şi îi alimentează dependenţa. Sunt tapaţi cu insigna şi pistolul la vedere clienţi ai iubitei lui, jucători de fotbal american, fii de bani gata, call-girls, traficanţi mărunţi etc. Pe măsură ce evenimentele devin tot mai tulburi şi situaţia mai complicat-periculoasă, Terence este tot mai high, iar pe autostrada experienţelor sale psihedelice se plimbă crocodili, iguane, peşti, elani. În bazinul fetid cu piranha al comunităţii locale dinspre care bate un vânt de violenţă naturală condimentată cu rituri voo doo, Terence se simte ca peştele în apă, speriind peştii mici, folosin­du-se inteligent de peştii mari. Nu ezită să devină complicele ucigaşilor şi traficanţilor de droguri în compania cărora se relaxează cu un fum, joacă rolul de peşte pe lângă iubita sa pe care trebuie s-o recupereze pentru suma de 50.000 de dolari, pierde sistematic la pariuri, falsifică rapoarte şi mituieşte pe cine poate ca să facă rost de o doză, trăieşte exponenţial în miezul unei corupţii generalizate şi în final este promovat pe postul de căpitan. Nu se desprinde nicio morală din filmul lui Herzog, chiar şi atunci când locotenentul Terence, utilizându-i pe răi unul împotriva celuilalt, rezolvă cazul prin ceea ce este evident un delict major, plan­tarea unei probe false la locul crimei, chiar dacă ea nu face decât să confirme o certitudine. O întreagă galerie exo­tică de traficanţi locali începând cu Big Fate, Midget, G. trăieşte la su­­perlativ intrând în filmul paranoic pe care-l derulează delectabil-devastator poliţistul. În lumea vorace în care trăieşte Terence nu este loc pentru procese de conştiinţă, compasiunea când apare este adesea voalată de un joc cinic ca în scena care deschide filmul, în sine ea nu poate fi luată în serios, mai ales că totul se joacă pe scena unui dezastru care a şters rezidurile de demnitate ale multora dintre locuitorii din mijlocul mlaştinilor. Cu toate acestea, există o anumită vibraţie isterică de energie care vine tocmai din acest mâl uman, o dorinţă de a devora, de a trăi cu toate celulele la pândă, chiar şi un vis sclerozat, şchiop, o poftă animalică de a sugruma şi unde nebunia locotenentului Terence doar parţial indusă de drog împreună cu un cinism regal se dezvoltă ca o frumoasă plantă carnivoră din corpul unui cadavru. Gratuitatea actului de justiţie, ca şi banalitatea răului asupra căruia nimeni nu dramatizează – există o parodie a exerciţiul moral, episod absolut burlesc, când poliţistul ia un interogatoriu social fetei cu care tocmai întreţine relaţii sexuale în faţa prietenului ei stupefiat – decurg din gratuitatea actului estetic generând o stranie, narcotică, poezie a demenţei. Intrarea poliţistului în biroul căpitanului îţi spune totul, cravata strâmbă, privirea dusă, de o fixitate suspectă, aspectul şleampăt, pistolul la brâu fără niciun portarm în stilul gangsterilor de duzină, mâna în şold. Nimeni nu se sinchiseşte. Rolul lui Nicolas Cage ne aminteşte numaidecât pe cel din Wild at Heart (1990) al lui David Lynch, dar mai ales de Leaving Las Vegas (1995) al lui Mike Figgis cu Elisabeth Shue în rolul Serei, prostituata caritabilă. Acolo Nicolas Cage juca rolul unui alcoolic abandonat, Ben Sanderson, decis să se sinucidă turnând în el alcool până la ultimul penny. Avem acelaşi cuplu rătăcit, sudat prin sentimentul de afecţiune şi solidaritate al celor singuratici purtând un stigmat, acelaşi vertij al disoluţiei. Însă partitura se schimbă totuşi, Terence nu este un sinucigaş, chiar dacă nu ştim cât va rezista în cursa sa psihedelică, dacă există pentru el şansa unei recuperări într-un nou climat: iubita devenită femeie cinstită, viitoare mamă, familia reunită, pacificată, cu tatăl fost alcoolic mergând la şedinţe de dezintoxicare, el promovat. Întâlnirea cu cel pe care l-a salvat şi recuperarea morală a acestuia reprezintă poate un sentiment de speranţă, cei doi sunt lăsaţi să contemple peştii în faţa unui bazin imens, cu senzaţia imponderabilă a viselor pe care o evocă plutirea unor corpuri spectrale în lumina lunară de bazin. Însă, încă o dată regizorul nu face morală, ci lasă filmul vieţii să continue în acelaşi mediu acvatic de vise neclare, viziuni, cu iguane şi lingurile de argint ale copilăriei redescoperite într-o magazie prăfuită. Dinspre această ultimă istorie care riscă să treacă neobservată prin­tre celelalte deliruri ale locotenentului Terence, şi dinspre Mississippi bate un vânt proaspăt de vacanţă şi libertate cu eroii lui Mark Twain, Tom Sawyer şi Huckleberry Finn. Este semnul care ni-l divulgă pe copilul aflat în spatele excentricului poliţist, concrescut pe trunchiul plin de muşchi, liane şi licheni al unei vechi istorii americane. Iar dincolo de toată combinatorica încâlcită a qui pro quo-urilor, Herzog relevă ceea ce constituie o cheie esenţială a filmului: o nostalgie secretă înveşmântată în noir.