Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Semn De Carte:
Unitate în pluralitate de Gheorghe Grigurcu

Poezia lui Gabriel Chifu e una a contrastelor asumate. Spre deosebire de poeţii care se fixează fie pe serafism, fie pe degradare, d-sa acceptă amalgamul existenţial, un analogon al Creaţiei care deopotrivă le cuprinde: „ceea ce e măreţ şi ceea ce e jalnic/ în făptura mea se-ntîlnesc şi/ se dau în leagăn,/ într-un balans ameţitor, insuportabil” (am mai ajuns o dată în moarte). Găsim în aceste versuri mai întîi un pol al damnării, căderea în refuz, în beznă, în vid. Autorul deambulează însingurat pe străzi pustii, dispus a-şi generaliza refuzul, în atmosfera unei nopţi fără capăt, în timp ce soarele plînge în fundul mării, iar „cuvintele în somn scufundate sunt sau în moarte” (o lumină închisă în burta unui peşte imaginar). Ce rost ar mai avea cunoaşterea în epoca pe care o străbatem, marcată de suficienţa tristă a răspunsurilor rupte de originile lor care sînt întrebările? „desigur fiecare întrebare ar fi pentru aceste vremuri/ un fel de otravă ce le-ar aduce pieirea/ ori cutremur ar fi spulberînd zidăria improvizată/ nici o întrebare aşadar numai răspunsuri” (ibidem). Dar celălalt pol nu este unul al transcendenţei. Realul nu apare execrat în numele unei optici metafizice, ci confruntat cu o altă decepţionantă figură a sa: „printre cadavre ce-aş vrea să fie cadavre de stele dar nu/ sunt cum nu sunt nici îngeri carbonizaţi ci altceva/ nu am curaj să spun ce/ ah dacă aş zări ceea ce nu se zăreşte/ ah dacă m-ar răpi un spaţiu din altă realitate” (ibidem). Criza eului nu duce aici, aşa cum se întîmplă îndeobşte, la o orgolioasă singularizare a acestuia, ci la nediferenţiere, la o consubstanţiere cu ceea ce îl înconjoară. Fie şi la o ardentă contopire cu abisul: „am dat la o parte lespedea şi de ce marea/ a luat foc. n-am ştiut ce să zic/ n-aveam nici o scuză. m-am aplecat/ peste marginile mele ca peste marginea unei/ prăpastii m-am aruncat./ dar n-am căzut:/ golul din prăpastie eram tot eu” (oraşul papagalilor). Dintr-o mare scrupulozitate cu sine, Gabriel Chifu îşi mărturisea neliniştea că versurile d-sale ar înfăţişa incompatibilităţi, un mozaic de imagini care ar anihila „şansele unităţii, ale unei identităţi personale ca poet”. Drept care găsea nimerit a recurge la opinia lui Anton Dumitriu referitoare la distincţia dintre cultura eleată, imobilă în perfecţiunea sa, proprie Orientului, şi cultura heracliteică, a neîntreruptei deveniri, care e cultura continentului nostru. Zadarnică precauţie! Deoarece o trăsătură de căpetenie a producţiei în cauză este tocmai unitatea în diversitate, testată de variaţiile ipostazelor subiectului care ar dori să se descleşteze din identitatea sa, dar nu izbuteşte. Subiect fixat chiar în această varietate cum într-un soi de perpetuum mobile. Transpoziţia sa în felurite întruchipări răspunde paradoxal unei omogenităţi necesare formulei de identificare estetică. Mergînd la un spectacol de teatru, bardul are prilejul de-a da ochi cu sine însuşi (sunt un copac pe care moartea îl bate ca vîntul). Senzoriul auctorial se dilată fantast spre-a cuprinde ambianţa ai cărei factori componenţi devin organe proprii de percepţie. Insaţiabila contemplaţie a femeii are loc inclusiv printr-o generoasă complicitate a noneului convenţional: „mă uitam după tine cu mii de ochi:/ ai mei, ai furnicii, ai tramvaiului (are, de/ bună seamă, şi tramvaiul vedere), ai ploii care/ te prindea pe drum, ai lumii./ cu ochii furnicii/ te zăream uriaşă, neînţeleasă, planetară” (oraşul s-a dezechilibrat, s-a înclinat un pic din cauza noastră). Gabriel Chifu îşi declară o pluralitate de euri întrunite în fiinţa sa, care se acceptă cu un amestec de surpriză şi resignare, de iritare şi toleranţă. E un gen de socializare a unicităţii, de colonizare a conştiinţei cu multitudinea feţelor de care are parte în relaţionările sale mundane. Fără a ceda teren unei pacificări factice. Întrucît zarva ambiţiilor noastre exacerbate, tensiunea competitivă mergînd pînă la suspendarea oricăror reguli se menţin, ba chiar sporesc. Imaginea lumii postmoderne se răsfrînge în fiinţă, după cum aceasta se răsfrînge în imaginea acestei lumi descumpănitoare cu care avem a face: „suntem mai mulţi în acest trup./ toţi răspundem la acelaşi nume, toţi ne înfăţişăm/ sub acelaşi chip,/ dar suntem diferiţi. (…) ne îmbulzim toţi aici, pe petecul de pămînt al/ acestui trup,/ facem orice ca să cucerim spaţiul vital,/ să cucerim scena, microfonul/ şi, dintre noi, nu ştiu, nu ştiu/ cine va izbîndi” (suntem mai mulţi în acest trup). Salvarea din această halima a sciziparităţii identităţilor? Iat-o: „cum stă nepoţelul pe genunchii bunicului/ stă lumea în poala lui Dumnezeu/ bunicul-Dumnezeu a aţipit şi a uitat povestea./ şi atunci copilul îi şopteşte bătrînului/ povestea pe care vrea s-o audă/ din gura lui” (şi atunci copilul îi şopteşte bătrînului povestea pe care vrea s-o audă). Aşadar, o splendidă justificare a actului poeticesc.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara