Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

In Memoriam:
Unul din ultimii umanişti europeni de Răzvan Voncu

Traseul existenţial şi ştiinţific al regretatului Ion Ianoşi este, într-un anume sens, semnificativ pentru crizele şi ilumină rile secolului trecut.

Evreu braşovean, dintr-o familie de limbă maghiară şi de cultură germană, viitorul estetician a deschis ochii asupra lumii într-o Românie Mare încă tânără, care se adapta cu dificultate la condiţia de stat multinaţional. Încă de atunci, din adolescenţă, a resimţit statutul de dublu discriminat, ca vorbitor de maghiară şi ca evreu. Pe măsură ce vechiul antisemitism românesc se metamorfoza, sub impactul ideilor fasciste şi naziste, în legionarism, tânărul Janos-Maximilian Steinberger începe să simtă mai acut discriminarea etnică, în pofida faptului că provenea dintr-o familie seculară, a cărei evreitate se manifesta – conform tendinţei generale din spaţiul germanic – acasă şi, rareori, la sinagogă, nu în societate. Acolo unde tatăl era un burghez respectat, cu succes în afaceri.

Nazismul, războiul şi Holocaustul au determinat o primă catalizare în conştiinţa tânărului Max Steinberger. Este momentul în care ideile de stânga ale mamei – până atunci, latente în spiritul său – ies la suprafaţă şi îl trimit pe licean în rândurile tinerilor comunişti, aflaţi în ilegalitate. Nu este o alegere uşoară sau care să poată fi tratată cu superficialitate, în clişee antisemite („evreii au adus comunismul”), aşa cum se întâmplă, de regulă, la noi. Pentru evreii rămaşi în viaţă pe Bătrânul Continent, ca şi pentru mulţi intelectuali neevrei, antifascismul a fost nu numai o opţiune de viaţă, ci şi una morală. Iar Uniunea Sovietică a lui Stalin – despre care se ştiau prea puţine, căci hruşciovianul Raport la Congresul al XX-lea era încă departe – reprezenta, pentru mulţi europeni, principala forţă militară angrenată în eliberarea Europei de nazism.

Pentru viitorul filosof nu a fost, spuneam, o alegere simplă, chiar dacă Holocaustul a simplificat ecuaţia, reducând-o la viaţă sau moarte. Angajându-se în direcţia comunismului, el a sacrificat existenţa burgheză confortabilă, de dinainte de război, şi o întreagă respectabilitate asociată cu aceasta. Ianoşi s-a angajat fără rest, fără privilegii şi fără a-şi ascunde originea şi educaţia burgheză. Motiv pentru care, de fapt, nu a promovat niciodată prea sus, nici măcar atunci când convingerile sale comuniste nu începuseră să se fisureze. Comunismul nu a fost pentru el o afacere, ca pentru atâţia alţii.

Un alt episod controversat al biografiei sale îl constituie, evident, studiile în Uniunea Sovietică, în oraşul care se numea, pe atunci, Leningrad, iar azi a redevenit Sankt Petersburg. Controversat, deşi, pentru cititorii de bună-credinţă, l-a lămurit demult el însuşi, în două cărţi de succes. Este vorba, mai întâi, despre Romanul unui oraş. Petersburg – Petrograd – Leningrad, din 1972 (devenită, la reeditarea din 2004, Sankt Petersburg – Romanul şi romanele unui oraş), şi, mai ales, de Internaţionala mea. Cronica unei vieţi, din 2012.

Prima dintre ele documentează, fără ostentaţie, raţiunile pasiunii sale pentru cultura rusă. Nu numai pentru Tolstoi şi Dostoievski, despre care a scris cărţi fundamentale, ci şi pentru muzica, plastica şi arhitectura clasică rusă. Odată scuturat bagajul ideologic (iar, în 1972, pentru Ion Ianoşi, iluziile erau de mult de domeniul trecutului), rămâne doar marea cultură rusă. Fascinantă şi, în fond, tragică.

Aş adăuga două observaţii. Prima, că această mare cultură rusă de care este atras Ion Ianoşi (şi care îi oferă şi o formaţie culturală inaccesibilă în România anilor ‘50) este cultura clasică. Aceea care se termină în momentul în care, în deceniul al patrulea, cnutul stalinismului retează avangarda. Ianoşi nu e deloc atras de Aleksandr Fadeev sau de N. A. Ostrovski: călirea oţelului nu trimite către estetician, nici măcar în perioada studiilor leningrădene, vreun fior estetic. Nici ulterior, literatura sau arta rusă din perioada contemporană nu-i mai spun mare lucru.

A doua observaţie vizează locul pe care îl ocupă cultura rusă în orizontul ştiinţific şi academic al lui Ianoşi. Care este locul unei pasiuni, nu al unei surse. Încă din perioada adolescenţei braşovene, cultura germană a reprezentat filonul său principal, iar odată cu „micul dezgheţ dejist” au apărut, între reperele gânditorului, şi sursele franceze, engleze sau americane. Marxismul lui Ion Ianoşi este unul compatibil cu marxismul occidental contemporan, nicidecum cu leninismul sovietic, din care (rememorările din Internaţionala mea o confirmă) nu a rămas cu nimic. Liberalismul său burghez l-a ferit de dogmatism şi de violenţă. A fost, chiar în perioada deplinei angajări (adică până spre finalul anilor ‘60), un personaj politic şi ideologic echilibrat, care s-a ferit să facă rău.

Răul, în sens metafizic, a şi fost turnesolul care i-a atras atenţia, progresiv, asupra minciunii în care credea. De la primele semnale, mai mult difuze, de dinaintea plecării la studii în URSS, tânărul Ianoşi a început să fie atent. Devotamentul său, lealitatea şi simţul datoriei nu au obturat indiciile, tot mai numeroase, că se întâmplă – sub masca unei utopii – ceva foarte grav. Acestea s-au acumulat şi au pus la grea încercare fidelitatea activistului cultural-politic. Învăţământul superior i-a apărut tot mai mult ca un refugiu în care, fără a trăda marxismul filosofic, poate să se delimiteze de un regim care căpăta, tot mai mult, aspectul unei odioase dictaturi personale. Cartea sa dedicată acestei transformări (Eu – şi el. Însemnări subiective despre Ceauşescu, 2008) documentează minuţios, cu o luciditate introspectivă impresionantă, relaţia tot mai problematică pe care filosoful a avuto nu cu Ceauşescu, ci cu propriile convingeri. Spre deosebire de alţii, Ianoşi nu a proiectat niciodată culpele în exterior: a fost, fâră discuţie, un gânditor care asumă, nu unul care disecă rece şi se desparte cu uşurinţă de obiectele biografiei sale. Eu – şi el este, de aceea, o formidabilă analiză politică a eşecului comunismului, singura ideologie care a creat un sistem ce nu s-a mulţumit să-şi falsifice propria istorie, ci şi-a devorat-o, începând chiar cu fondatorii săi.

Traseul gândirii estetice a lui Ion Ianoşi dublează traseul existenţei, în această desprindere progresivă de ideologia şi regimul în care, în tinereţe, îşi văzuse salvarea, deopotrivă fizică şi spirituală. Începând cu finele anilor ‘60, Ianoşi a ieşit, mai întâi, din sfera filosofiei ideologizate, în favoarea teoriei estetice contemporane, domeniu în care reprezintă o referinţă, comparabilă, cred, cu gândirea occidentală. (Şi ca profesor, spun discipolii săi, a fost, în această perioadă, unul dintre pionierii liberalizării Facultăţii de Filosofie, ai desprinderii ei de dogmele staliniste şi ai îmbrăţişării unui orizont european.)

Apoi, a urmat o perioadă în care a dat curs pasiunii sale pentru Dostoievski şi pentru cultura clasică rusă. Pe lângă sintezele dedicate „tânărului Dostoievski” şi, ceva mai târziu, dramei spirituale tolstoiene, se cuvine amintită încă o contribuţie a filosofului la „împământenirea” unei valori fundamentale a culturii universale. Ion Ianoşi a citit cele 13 volume ale uriaşului jurnal intim al lui Tolstoi şi, într-un deplin respect faţă de spiritul scriitorului şi de biografia acestuia, a selectat şi adnotat însemnă- rile care alcătuiesc cele două volume ale ediţiei româneşti (traduse de soţia sa, Janina Ianoşi). Este una dintre cele mai ample ediţii ale jurnalului lui Tolstoi în altă limbă decât rusa.

Apoi, în anii ‘70-’80, Ianoşi s-a îndreptat decis către zone ale esteticii foarte îndepărtate de ideologia oficială. A scris studii fundamentale despre Nearta-artă (2 vol., 1982-1985) şi, respectiv, Literatură şi filosofie (1986) şi a pus un accent tot mai vizibil pe componenta etică a esteticului. Semn sigur că, într-o epocă de pronunţată laxitate etică, desprinderea sa de comunism devenise opoziţie.

Ianoşi a terminat demn traseul său prin comunism. În ultimul deceniu ceauşist, devenise un reper al excelenţei academice şi al onestităţii intelectuale. Ar fi putut pretinde, ca atâţia alţii, lauri pentru ţinuta sa morală, şi ar fi putut trăi din beneficiul masivei sale opere de estetician.

Nu a făcut-o. Nu s-a dezis de marxism, nici de convingerile sale de stânga. Nu s-a dezis, ce-i drept, nici de spiritul democratic de care a fost animat chiar şi ca activist al CC al PCR. A continuat să militeze, după 1989, în viaţa publică şi academică, pentru măsură, pentru luciditate, pentru valoare. A participat la reinventarea Facultăţii de Filosofie, în noul context democratic. A scris alte cărţi importante, cea mai importantă fiind, fireşte, excepţionala sa autobiografie Internaţionala mea. Adevărat pandant raţionalist al Jurnalului fericirii, Internaţionala mea nu se bucură, din păcate, de popularitatea cărţii lui Steinhardt. Nu din motiv de valoare, ci de (comodă) dominaţie a iraţionalului în cultura noastră de azi. Şi dintotdeauna.

Am lăsat la urmă, în chip de concluzie, o carte care conţine crezul şi dimensiunea definitorie a gândirii şi personalităţii lui Ion Ianoşi: Umanismul: viziune şi întruchipare (1978). Pentru că, de fapt, odată dispărut acel cadru de relaţionare fără ieşire, care în anii războiului l-a trimis spre utopia comunistă, Ion Ianoşi a revenit, pentru totdeauna, la valorile solide ale umanismului liberal. Pe care le-a promovat neîntrerupt, discret şi eficient, din anii ‘70 încoace.

Prin dispariţia lui, cultura română pierde unul dintre ultimii săi umanişti. Înclin să spun că şi Europa. 

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara