Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Editorial:
Ura la români de Nicolae Manolescu


Sînt tot mai neliniştit, în ultima vreme, de ura pe care o simt mustind în subtextul unor articole, cu sau fără caracter polemic, interviuri sau pur şi simplu notiţe redacţionale, aruncate într-un colţ de pagină. Am crezut totdeauna că orice se poate discuta sine ira et studio, pe un ton civilizat, că polemica nu exclude (vorba d-lui Octavian Paler) cordialitatea şi că singurul extremism îngăduit în lumea ideilor este (vorba, de data aceasta, a d-lui Radu Cosaşu) unul de centru. Am însă prilejuri nenumărate să mă conving că lucrurile nu stau deloc aşa. De vină e, desigur, naivitatea mea. Mi-o asum, ca să zic aşa, neavînd încotro. Dar, de înţeles, nu înţeleg de ce nu putem să nu ne urîm de fiecare dată cînd opiniile ne despart.
Dintre multele manifestări ale urii intelectuale, aleg, nu chiar la întîmplare, unul singur. În Convorbirile literare de la Iaşi, numărul din februarie, dl Sorin Comoroşan, membru de onoare al Academiei Române, biolog de reputaţie internaţională, atras de filosofia ştiinţei, îi acordă d-lui Ion Beldeanu un interviu din care ura se revarsă ca o apă neagră. Nu e prima oară cînd dl Comoroşan urăşte. I-am citit şi alte intervenţii asemănătoare. Unele propoziţii sînt reluate aidoma în interviul din Convorbiri.
Problema d-lui Comoroşan, "om cu concepţii profund liberale", dar cu "simpatii de stînga", după cum declară, este "trădarea intelectualilor zişi de dreapta" care ar fi permis "ocuparea scenei culturale de către impostură". M-aş opri o clipă asupra formulei zişi de dreapta. Aşadar dl Comoroşan nici măcar nu consideră că intelectualii cu pricina sînt cu adevărat de dreapta; ei doar se pretind a fi; ceea ce face ca impostura pe care o denunţă autorul interviului să înceapă dinainte şi să nu fie neapărat la mijloc o trădare, ci doar o teribilă mistificare. Trec peste micul exerciţiu de logică, spre a ajunge la esenţial. Cine sînt impostorii care au profitat de trădare, dacă trădare a fost. Cel dintîi este "filosoful naţional" G. Liiceanu. (Ghilimelele sînt necesare ca să fie limpede că ironica formulă nu e a mea.) dl Comoroşan crede că dl Liiceanu n-are altă operă decît Apelul către lichele (mă întreb şi eu, ca să mă aflu în treabă, de ce tocmai la acest apel a fost sensibil d-sa). Al doilea beneficiar este dl H.-R. Patapievici, la care dl Comoroşan constată cu infinit dispreţ "o adevărată fugă paranoică de idei ce se bat cap în cap". Al treilea este dl Alexandru Paleologu. Se întreabă stupefiat dl Comoroşan: "Acesta e marele nostru intelectual, căruia i se dă Premiul de Excelenţă?" D-sa precizează că a criticat adesea astfel de "enormităţi" şi a "primit imediat reacţii". Cred şi eu! Dar nu s-a lăsat intimidat şi, într-o emisiune televizată, nu s-a sfiit să-l adaoge pe lista impostorilor pe dl Andrei Pleşu: "Aş fi vrut şi eu disidenţa lui Pleşu la Tescani, să vedeţi ce romane scriam dacă eram acolo", exclamă cu o candoare dezarmantă dl Comoroşan. Şi încă: Dl Pleşu "a desconsiderat pur şi simplu profesiunea de diplomat, acceptînd în mod absolut oportunist funcţia de ministru de Externe; nu de ambasador, dar de ministru de Externe!" Oare de ce s-o fi chemînd oportunism acceptarea ministerului în locul ambasadei? Nu e nici o logică aici. Doar ura, de care aminteam, hrănită din invidie sau din frustrare sau din complexe.
Nu, n-am terminat. Mi-a venit şi mie rîndul. Aflu că pierd teren, ca toţi profitorii de pe urma regimului Constantinescu (habar n-aveam că am profitat cu ceva, dar de aceea trăieşti, ca să afli): "N.M. ce mai poate face? Istorii literare? Astea nu se mai scriu astăzi în lume, ele sînt înlocuite de antologii." Preocuparea d-lui Comoroşan de viitorul meu mă copleşeşte. Îi promit că mă voi strădui să mă informez despre ce se mai scrie prin lume, ca să nu mă fac de rîs cu istoria mea literară. Să nu vă închipuiţi însă că am scăpat doar cu atîta. Dl Comoroşan a citit nu ştiu ce "însemnare" a mea din Adevărul şi a "constatat" că mă comport "ca un om care n-are nici cea mai mică responsabilitate". Nu mă consolează faptul că la fel se comportă toţi "aceşti intelectuali" pe care "actuala putere îi va mătura" ca pe nişte oportunişti ce sînt. Începînd cu "cel mai mare oportunist", cu mine, fireşte, care mi-am făcut propriul partid, rupîndu-mă de mişcarea liberală. Deşi "mare vinovat", am continuat să vreau să iau "faţa scenei". Nu văd absolut nici o logică, nici de data asta, în remarcile d-lui Comoroşan. Cît despre adevăruri istorice, la ce bun să le evoc? Să-i amintesc că nu m-am rupt de mişcarea liberală ca să-mi trag un partid propriu, ci am renunţat la partidul al cărui preşedinte eram ca să ajut unificarea liberală? Că renunţînd la preşedinţie nu luam faţa scenei, ci tocmai dimpotrivă? Dl Comoroşan nu se va încurca în astfel de subtilităţi. Şi nici eu nu voi stărui să-l aduc la sentimente mai bune. Ura îl orbeşte pînă la a nu şti prea bine, nu ce am făcut eu, dar ce a făcut chiar d-sa. În 1994 mi-a solicitat un interviu, publicat apoi într-o carte, în care mă prezenta ca pe "unul din cei mai reputaţi critici literari", autor al unei opere "impresionante, deosebit de originale", cu un "trecut ireproşabil", "devenit un om politic dedicat total noii sale activităţi". Oportunistul din mine se simte concurat de oportunismul unui om care mă considera, cu ani în urmă, demn să mă alătur unor Constantin Bălăceanu Stolnici, Horia Bernea, E. Simion, Răzvan Theodorescu şi altora într-o carte despre România şi care astăzi mă găseşte trădător şi impostor.
Iertat să fiu pentru caracterul oarecum personal al exemplului de ură pe care l-am ales. Ura la români pare să fi devenit o instituţie naţională.