Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cartea Straina:
Urcuşul muntelui spre sine de Mariana Neţ



Romanul lui Gao Xingjian La montagne de l'âme (670 p.) a obţinut, anul trecut, Premiul Nobel. Juriul a citit excelenta traducere franceză semnată de Noël şi Liliane Durant, la Editions de l'Aube. Şi la fel a făcut (păstrînd proporţiile cuvenite) şi recenzentul României literare. Datele esenţiale ale cărţii le sînt demult familiare cititorilor: autorul este un chinez născut la Beijing în 1940 şi stabilit în Franţa în 1988. Textul în discuţie a fost început în 1982, în ţara sa natală, şi încheiat la Paris în 1989. În scurta sa prefaţă, Noël Durant aminteşte faptul că, la apariţia romanului, mulţi dintre critici au considerat că, prin această scriere, autorul încearcă să-şi "regleze conturile" cu propriile rădăcini, cu ţara pentru totdeauna părăsită. Cît adevăr conţine o astfel de supoziţie nu contează. N-ar fi totuşi rău dacă ar face asta, astfel, şi alţi scriitori aflaţi într-o situaţie similară. Pentru că Muntele din suflet este, mai înainte de orice şi oricît de diferite ar fi interpretările care i s-ar putea atribui, un mijloc de cunoaştere a Chinei - sau mai bine zis, a Chinelor - profunde. Cum e posibil acest lucru, ne vom strădui să arătăm pe scurt şi parţial (cum altfel?) în ceea ce urmează.
Pare a fi în intenţionalitatea auctorială ca Muntele din suflet să nu se poată povesti, deşi există. E un Bildungsroman contemporan, care evocă o călătorie spre un ţel - un munte întrezărit, ştiut, însă necunoscut, mereu aproape şi mereu îndepărtat, părînd tangibil, dar, de fapt, de neatins. Este un macrobasm modern şi o macrosinestezie, între altele. Sînt experimentate aproape toate stilurile cunoscute, de la poem în proză sau în versuri albe, la frazele succinte, sacadate, alternînd cu cele lungi, complexe şi întortocheate; ecourile tardive ale noului roman francez se întreţes cu tehnici proprii existenţialismului şi cu stream of consciousness technique. Dialogul interior alternează cu dialogismul propriu textului dramatic. Totuşi, naratorul-martor preferă, cel mai adesea, stilul indirect liber.
La montagne de l'âme se numeşte, în chineză, Lingshan. E muntele "(de) unde poţi vedea minuni, care te ajută să uiţi de suferinţă şi să-ţi cîştigi libertatea".
Cartea este de o varietate infinită. Lumi de aici şi lumi "de dincolo" sînt aduse, de călătorie, în memorie sau în auz. Sînt povestite, proiectate, sugerate, amintite. Aflăm de crime şi de lupte între indivizi şi clanuri, de crime care au fost comise din greşeală şi de crime în care fantasticul este un element esenţial. Printre motivele ce se repetă obsedant se numără amorul - de regulă, ratat - chiar dacă e posibil ca, din timp în timp, pe o perioadă scurtă, să ofere împlinirea.
Fragilitatea relaţiilor între oameni e un dat. Aproape permanent sînt amintite violuri şi violenţe de tot felul. Omul este mereu sfîşiat între singurătatea funciară şi o irepresibilă dorinţă de comunicare, materializată rar, cu greutate. Legende de demult se întreţes cu povestiri dintr-un prezent, care sub ochii cititorului - alt martor! - se transformă, treptat, în propria-i legendă. Întîmplări din China secolelor de imperiu se amestecă, firesc, cu altele, din timpul revoluţiei culturale şi al lagărelor de reeducare (timp şi loc despre care aflăm că au revelat "omul mai înspăimântător decît natura dezlănţuită şi decît jivinele cele mai crunte") sau din prezentul imediat al naratorului. Prezent în care personajele afirmă că nu mai acceptă tabuuri de absolut nici un fel. Mitologia se amestecă în cotidian - desigur, prin fantastic şi oniric. Comorile ascunse şi dragonii par elemente la fel de "reale" ca şi templele budiste (de cele mai multe ori, dezafectate).
Trăim înconjuraţi de morţii noştri. Ne ducem viaţa în peşteri, în case de ţară, în hoteluri oarecare şi chiar în oraşe - sugerate uneori, nicicînd descrise. Călătorim pe jos, cu trenul, cu autobuzul (care e, frecvent, în pană), cu o barcă sau cu trenul (înţesat, sordid). Dăm tîrcoale pînă aproape de bîrlogul ursului şi vedem - sau ni se pare că vedem - animale - fabulos-gigantice. Mergem pe poteci întunecoase şi pustii. Auzim apeluri disperate (la iubire), în singurătatea nopţii. Sînt cuvinte spuse prea devreme, prea tîrziu, replici ratate şi relaţii eşuate. Asistăm la întîlniri întîmplătoare, despărţiri, neînţelegeri şi aflăm că există amintiri de care nu ai cum scăpa.
Călătoria are loc prin păduri virgine încă, traversînd rîuri sau mergînd doar spre izvorul lor, aflat în munţi sălbatici ce se bat în capete; este un drum, în cea mai mare parte, printre stînci şi defilee. Un drum, în cursul căruia strigătele deznădăjduite (şi mai mult imaginate) alternează cu o linişte terifiantă şi cu ecoul auzit din văi. Natura îi joacă feste omului, oricît de raţional ar fi acesta şi cu oricîtă detaşare ştiinţifică ar fi înzestrat.
Călătorul/pelerinul/cititorul se confruntă, periodic şi circular, cu spaime atotcuprinzătoare, însă nu disperă în a-şi căuta un echilibru interior, oricum precar - chiar şi în rarele momente de respiro. Ne aflăm, aproape permanent, la margini de pădure şi civilizaţii. Chiar şi atunci cînd îşi angajează o călăuză, omul este, mai mereu, lipsit de ghid, de hartă, de busolă. Şi aşteaptă, fără încetare, un miracol. Poate că pe acela al scriiturii. Naratorul e, în plus, terorizat, de relatări şi amintiri, cu privire la călători ce s-au pierdut în munţi, recent sau în vechime.

Iminenţa morţii este o constantă. Cvasicertitudinea (fiindcă oricînd rămîne o speranţă) că ai cancer şi/sau tentaţia de sinucidere (din dezgust faţă de viaţă) sînt factori care te fac să-ţi revezi întreaga existenţă şi să explorezi, pînă în străfunduri, relaţiile cu ceilalţi, în general, şi cu familia, în special. Şi totuşi, urcuşul muntelui este, evident, o luptă pentru viaţă. "Nu eram pregătită să urc muntele", spune o voce feminină (folosind ca pretext pantofii cu tocuri înalte). "Dar, de vreme ce eşti pe munte, pregăteşte-te să suferi", îi răspunde, dur şi sapienţial, bărbatul cu care are o relaţie efemeră ce s-ar dori trainică. Sau, poate, dimpotrivă. Căci, conform budismului - o mască, între altele - "toate imaginile sînt minciuni, iar absenţa imaginii e tot minciună". Un lac celebru poate că nu este decît un eleşteu, ceva mai adînc ca altele. Aşa încît, pînă la urmă, totul depinde de tine. Dacă vrei ca o femeie să fie frumoasă, chiar aşa şi e; dacă ţi-o imaginezi urîtă, ea devine, în ochii tăi, un monstru.
Cîteva capitole, înspre final, sînt dedicate incidentului, aparent banal, al unei chei pierdute. Poate că şi regăsite. E, desigur, transparent, cheia vieţii, a cunoaşterii, a relaţiilor dintre oameni.
Mergînd prin noroaie, prin soare, prin ploi şi furtună, prin zile senine şi calme, la umbră, şi ziua şi noaptea şi iarna şi vara, încet sau grăbit, revii în locuri bîntuite de amintiri şi de fantasme. Sau alegi să "defrişezi" păduri sălbatice. Sau străbaţi deşerturi ale sufletului, provocate, mai întîi de toate, de dificultatea oricărei comunicări.
Dorinţa de a pătrunde în sufletul, în mintea şi în memoria celuilalt, ispita de a reveni din drum şi de a te refugia în copilărie sînt dublate de o frică atotcuprinzătoare. De şoareci, de şerpi, de balauri, de fantasme. De care încerci să te aperi căutînd refugiu în civilizaţie şi în relaţii trecătoare, prin recurs la vorbe şi la simulacre de comunicare, pentru a scăpa de gînduri.
Prin urmare, apropierea de Muntele din Suflet declanşează demonii. Muntele din Suflet poate să fie un Munte al Nenorocirilor. Tocmai de aceea, în pofida încercării conştiente, muntele, probabil, că nu e atins.
Şi astfel, prin lente alunecări şi poticniri, printre încîlcite profunzimi şi printre suprafeţe ce atrag şi ce înşeală, Muntele din suflet se constituie dintr-o alternanţă de gros-planuri şi vederi panoramate, din umbre şi lumini şi din reflecţii în ape (fie pure, fie tulburi).
Mergi drept sau în zig-zag sau cu ocoluri, entuziast sau şovăielnic, dorind să te întorci, chiar să abandonezi, totuşi găsind puterea de a nu te lăsa, odată ce - printre profanatorii de morminte şi paznicii de la templele strămoşilor - te vezi pornit în căutarea muntelui, în căutarea morţii, a iubirii, a adevărului. Toate aceste iniţieri se dovedesc, în lungul drum către finalul cărţii, a fi eşuat. Sau, poate, nu.
"Adevărata problemă este aceea de a-mi conştientiza propriul eu, acest monstru care mă chinuie fără încetare. Amorul-propriu, autodistrugerea, rezerva, aroganţa, satisfacţia şi tristeţea, gelozia şi ura, toate, de aici provin: din eul interior; eul este, de fapt, sursa nenorocirilor umanităţii. Oare soluţia nenorocirii trebuie să implice, cu necesitate, să-mi înăbuş eul conştient?"
"Lupta" cu pădurile în care încă n-a fost nimeni este o metaforă a luptei cu sine, în căutarea adîncimilor din suflet. Sau, poate, în speranţa de a le păstra ascunse chiar de sine. "Pelerinul" nu îşi suprapune Muntele din suflet cu himera exterioară fiindcă, existenţialist, ezită.
Nu cumva, pînă la urmă, e totuna în ce direcţie mergi?
În această carte despre Muntele din suflet eşti "tu" sau "eu" sau "el" sau "ea". N-ai nume şi nu faci niciodată parte dintr-un "noi". În lume nu există solidaritate. Nici în bucurie, nici în angoase, nici chiar în confuzie. Există numai suişuri, coborîşuri, ocolişuri, în singurătăţi insuportabile. Şi un bătrîn ce te îndrumă, criptic-înţelept şi pythic-enervant. Şi o bătrînă, în cu totul altă parte, ale cărei vorbe nu ai cum să ştii de te avertizează sau blesteamă.

Iar foarte aproape de final (în "capitolul" 71 din 81 cîte are cartea, ce, de altfel, dă impresia că s-ar fi putut sfîrşi oricînd sau, ca şi călătoria, ar fi putut continua la nesfîrşit), întîlnim o serie de "definiţii" alternative ale istoriei, care poate că ar merita citate in extenso. Iată-le: "Istoria este o enigmă. Sau istoria nu e altceva decît minciună. Sau istoria e un şir de baliverne. Sau istoria e o profeţie. Sau istoria e un fruct acid. Sau istoria e tare ca fierul. Sau istoria nu e decît un bulgăre de lut. Sau istoria e un linţoliu. Sau istoria e un medicament sudorific. Sau istoria e ca o speranţă ce izbeşte zidul. Sau bibelouri antice - aceasta e istoria. Sau istoria e realizarea raţiunii. Sau istoria e rezultatul experienţei. Sau istoria rezultă din dovezi. Sau istoria e o mulţime de perle împrăştiate. Sau istoria e înlănţuirea unui şir de cauze. Sau istoria e o metaforă. Sau istoria e un fapt, o stare a minţii. Sau istoria e istorie. Sau omul n-are nimic din toate astea. Sau istoria se reduce la un singur suspin. Sau istoria poate fi descifrată după cum dorim - mare descoperire".
Şi această serie de variaţiuni tautologice şi absolut banale pe aceeaşi temă ar putea fi o mise-en-abyme, între atîtea altele, ale textului. În rest, "cu cît mergi mai mult spre munte, cu atît te îndepărtezi mai mult de el".
În ce mă priveşte, ar rămîne, totuşi, o întrebare, desigur retorică: Sînt toate acestea argumente (între altele, care, desigur, n-au putut fi detaliate aici) care să îndreptăţească un Nobel? Juriul de anul trecut a răpuns afirmativ.