Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea de eseu:
Uriaşii dintre două lumi de Alexander Baumgarten

Universalitatea unei cărţi de evocări şi portrete seamănă unei flori rare şi delicate, uşor de confundat cu reunirea conjuncturală a unor texte într-un volum.
Când într-adevăr există, această universalitate poate veni din două limite ale unei asemenea cărţi: fie dintr-o proiecţie subiectivă asupra mai multor autori fără legătură între ei, fie dintro citire a lor din perspectiva unei atmosfere culturale comune. Dar mai e şi al treilea caz, excepţional, al unităţii acestor limite, când sinele lărgit al autorului le determină întâlnirea: atunci autorul unei asemenea cărţi educă, explică, digeră şi retransformă o paradigmă culturală. Este cazul absolut al Bibliotecilor în aer liber ale Martei Petreu: seria de autor în care cartea a apărut produce spectacolul unei unităţi de caleidoscop, în care fiecare nou titlu adăugat reconfigurează simetriile anterioare.
În carte curg mai multe ape care vin din cele două limite: pe de o parte, un critic literar atent va găsi, mult mai bine ca mine, teme care sunt comune cu Acasă, pe câmpia Armaghedonului (uluitorul portret al mamei din roman întreţine subtile structuri literare comune cu ambivalenţa creionării lui Mircea Zaciu), portretele filosofice sau literare sunt umplute de admiraţia, fervoarea, confesiunea, năduful, judecata, tandreţea sau doar respectul rece al Martei Petreu, inundate de subiectivitatea care le dă viaţă, lume şi sens. Pe de altă parte, „literaturocentrismul“ culturii române, după o expresie inspirată de Ion Ianoşi, este când emblemă sau fală, când diagnostic, când neajuns istoric pentru o elită a scriitorilor; între care, desigur, şi filosofii. În acest plan al limitei obiective, o judecată prezentă frecvent în carte: continuitatea dintre maiorescieni, generaţia lui Lovinescu şi cerchiştii de la Sibiu, reamintirea celor din urmă drept generaţia înăbuşită a unui uriaş potenţial care promitea o reaşezare a raporturilor culturii române cu tradiţia occidentală şi o reaşezare a filosofiei în interiorul acestei culturi. De aici, afirmarea legăturii directe de formare dinspre cerchişti a generaţiei Echinoxului.
Pe acest sol stau evocările volumului. Ele explică autorii aleşi: toţi, aproape toţi, sunt uriaşi ai culturii dintre literatură şi filosofie, opere care definesc terenul (tipic instabil în istoria noastră culturală) acestei conlocuiri în care filosofia apare când drept o slujnică a literaturii, când drept un gen al ei, când drept o podoabă circumstanţială, când drept o miză slabă a unei literaturi cu epicentrul prea solid în sine însăşi pentru a se mai redefini pe sine în termeni noi. Pe acest sol glisant se desfăşoară jocul spectaculos al Martei Petreu, în care răsturnările de sens fac scena acestor pagini, asociate cu o tehnică de maestru: crearea unei aşteptări în cititor brusc dezamăgită, iar pe golul ivit, explozia de dinamită a unui nou sens. Aşa se petrece cu primul „creion“, dedicat lui Lovinescu, care pare la început recenzia unei ediţii, apare ulterior drept o cercetare erudită a mediului şi angoaselor criticului, o enumerare cantitativă a medicaţiilor sale, pentru ca, brusc, sugestia aproape tacită a unui diagnostic incredibil să deschidă implicaţii filologice sclipitoare (descifrarea unor abrevieri ale jurnalului), dar şi rescrierea unei pagini importante de biografie literară. La fel în secvenţele dedicate lui Zaciu, Manolescu, Vona, Ianoşi, Mălăncioiu, Manolescu, Manea sau Gelu Ionescu, unde surpriza reinterpretării unor episoade biografice sau literare îmbină evocarea tandră (o, dacă ar citi Alain Paruit, ţinând cartea cu degetele sale osoase şi lungi) cu judecăţi bruşte, lucide sau cinice, de gând universal strecurat despre întreaga noastră stare culturală.
Mă gândesc des şi intens la literaturocentrismul culturii noastre şi la locul fără de loc al filosofiei aici. La criticii literari care acoperă mai mult de un secol de amestec, găzduire şi conversie literară a filosofiei, ca şi la filosofii care nu scriu aproape niciodată despre colegii lor, măcar pentru a lăsa impresia că au un mediu propriu. Încheind cu absolută admiraţie cartea Martei Petreu, îmi vine un gând năstruşnic. De multe ori m-am uitat în ochii studenţilor mei filosofi şi i-am întrebat ca să îi şochez: voi citiţi cărţi bune? Adică voi citiţi Dimov, Arghezi, Dinescu, Mălăncioiu, Turcea, Ivănescu, celălalt Ivănescu, Marta, Mugur, Brumaru, Iliş, Groşan, sau măcar câteva versuri pe dinafară din Levantul? Aţi pus pe masă vreodată, deschise simultan, Nichita (prozele lui) şi fragmentele presocraticilor? Şi nu întreb dintr-o superficială sete de lecturi care să îi relaxeze din Aristotel, ci din acel gând năstruşnic care tresare la lectura cărţii Martei Petreu: dacă aceşti tineri filosofi şi-ar da seama, într-o bună zi, că se pot apuca cu sete să inunde presa noastră culturală şi să comenteze însăşi producţia literară, răsturnând o situaţie în numele simetriei, în locul unei banale şi aride despărţiri a domeniilor?

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara