Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Dramatică:
Ursa Mare de Marina Constantinescu

Întotdeauna mi s-a părut că ceva îmi scapă atunci cînd citesc Steaua fără nume. Că undeva este o capcană şi că cititorul este condus abil de Mihail Sebastian ca să pice în ea. Sînt două, trei imagini diferite care se luminează în mintea mea atunci cînd mă gîndesc la această piesă a lui Sebastian. Rodica Tapalagă în Domnişoara Cucu, într-o montare din 1983 a lui Eugen Todoran, de la Televiziunea română. Tot acolo, Octavian Cotescu în Udrea... şi cornul englezesc fără de care nu i se putea cînta propria compoziţie, o simfonie. „ Întîi intră alămurile; pam-pam-pam-pam”...Filmări alb-negru, ireale, priviri, şoapte, indignări subtile, mirări tandre. La începutul anilor nouăzeci, la Sala Amfiteatru a Teatrului Naţional din Bucureşti, pune în scenă piesa regizorul Alexa Visarion. Iar mie îmi rămîne şi azi clară şi mă atinge Mona a lui Carmen Galin. Şi tot parcă îmi scăpa ceva...

13 decembrie 1943. Nora Piacentini şi Mircea Şeptilici, vecini fiind pe strada Antim cu Mihail Sebastian, citesc primele două acte din Ursa Mare. Nota din Jurnalul lui Sebastian: „Piesa place. Efect fulgerător. Mare entuziasm.” Drumul a fost lung şi nu uşor pîna la premieră. Sebastian nu putea să semneze cu numele lui. Cine îşi putea asuma o identitate falsă? Situaţia politică, atitudinea faţă de evrei amplificau temeri şi tensiuni. Era exclus ca în aceste condiţii Mihail Sebastian să poată fi, pe afiş, autorul piesei. La început, Ştefan Enescu acceptă să fie „autorul”. Era avocat, iubitor de teatru şi, deloc în ultimul rînd, vecin de bloc cu Şeptilici-Piacentini şi coleg de şcoală cu Mihail Sebastian la Liceul „Nicolae Bălcescu” din Brăila. Se găseşte, pînă la urmă, altă formulă. Coincidenţe halucinante? Poate şi asta. Dar nu doar atît. În fine, premiera are loc în primăvara lui 1944, la Teatrul „Alhambra” din Bucureşti, Comedia de astăzi. Rolurile „Domnişoara Cucu” şi „Profesorul” au fost scrise pentru Nora Piacentini şi Radu Beligan. Ei le şi interpretează la „Alhambra”. Nicu Vlădoianu este patronul sălii, iar regizorul este Soare Z. Soare, care acceptă planul cu falsul autor „Victor Mincu”, în loc de numele adevărat, Mihail Sebastian. Din Ursa Mare devine Steaua fără nume. Totuşi, prin culise şi nu doar, exista o suspiciune că nu poate un necunoscut complet să scrie Steaua. Chiar Beligan insistă să afle cine este dramaturgul adevărat. Dincolo de toate frămîntările şi pericolele reale, Steaua fără nume are premiera în regia lui Soare Z. Soare cu următoarea distribuţie:

Şeful gării: Marcel Anghelescu
Un ţăran: D. Şerbănescu
Profesorul: Radu Beligan
Ichim: C. Iordănescu
Domnişoara Cucu: Nora Piacentini
O elevă: Nineta Gusti
Pascu: N. Tomazoglu
Conductorul: Jirair Basmagian
Necunoscuta: Maria Mohor
Udrea: Vasile Brezeanu
Grig: Mircea Şeptilici

În vara aceluiaşi an 1944, piesa se joacă la „Comedia”, astăzi, Teatrul Odeon, în regia lui Sică Alexandrescu.

În montările pe care le-am văzut, în cele scrise despre piesă sau despre spectacolele cu Steaua fără nume, accentul cade pe sensibilitatea lui Miroiu, un profesor cu capul în nori, uşor absent, mai altfel, dintr-un loc cam în afara lumii, un loc în care nu prea se întîmplă nimic. Dar există pasiuni, iubiri, ratări, norme, prejudecăţi, bîrfă. Seci, uscate. Sau nu tocmai. Există şabloane, desigur, dar şi evadări personale, salvări pe cont propriu din calea ratării. Mona este, însă, mereu un personaj angelic, inocent, o salvatoare pură, care îşi pierde capul, într-o noapte, după bietul şi ciudatul Miroiu. Totuşi, nu definitiv... Dar nu miroase a moft cam niciodată. Piruetele Monei sînt tratate ca mici extravaganţe fireşti pentru aşa un personaj picat nu chiar din lună, ci dintr-un tren care nici nu opreşte în locul din afara timpului. Textul este o comedie în trei acte. De cele mai multe ori, mi s-a părut că se pun filtre care să estompeze exact sensul comediei, cu excepţia apariţiilor Domnişoarei Cucu, şi că, mai mereu, construcţiile regizorale au apăsat acceleraţia în favoarea unui ton şi a unei atmosfere melo. De multe ori, Steaua fără nume a fost un sirop.

Anul acesta, la Centrul „Bălcescu” de pe 11 iunie s-a întîmplat, cred, o reaşezare justă, şi de asta poate şi mai valoroasă, a piesei lui Sebastian. Apartamentul Piacentini-Şeptilici în care s-au citit primele două acte în premieră absolută, ca şi casa lui Sebastian sînt aproape, foarte aproape de această Casă de Cultură. Coincidenţă? Poate că nu. Regizorul Victor Ioan Frunză şi scenografa Adriana Grand au transformat acest loc într-un laborator de studiu şi de cercetare teatrală, un loc în care şi-au modelat, în timp, o trupă. În consistenta ei parte, în nucleul ei, extraordinară. S-au pus în scenă aici spectacole foarte diferite, Furtuna Familia Toth, Mobila şi durere, s-a mers cu trupa sau cu o parte a ei şi în alte teatre, Metropolis şi Visul unei nopţi de vară, Nottara şi Portugalia, „Maria Filotti” din Brăila şi Liliom. O muncă imensă de coagulare, de construcţie eficientă, de program regizoral gîndit pentru evoluţia fiecărui actor, a armoniei, a provocărilor. Un fenomen, aş zice. Cred că spectacolul cu Steaua fără de nume de la Centrul „Nicolae Bălcescu” este, din punctul meu de vedere, cea mai desăvîrşită bijuterie teatrală, pe toate palierele artei teatrale, a acestei trupe coordonată de Victor Ioan Frunză şi Adriana Grand. Dar, mai mult decît orice, este prima oară cînd descopăr poziţionarea justă faţă de personaje şi cheia lor, savoarea fără de limite a comediei într-o modernitate autentică, deloc forţată, perfect valabilă. Un spectacol viu, foarte viu, fără urmă de timp şi praf. Mona din piesa lui Sebastian este o tînără frumoasă, dedată voluptăţilor vieţii, privilegiilor de a fi amanta unui tip cu bani, trăind în lux şi profitînd de propriile-i capricii bine decriptate şi îndeplinite de Grig. Uşorul plictis, mica revoltă din gelozie şi, în consecinţă, fuga cu trenul de la Sinaia, direct de la Cazino, se trag din prea bine şi din lipsa unei ocupaţii. „Meseria” este de a-l antura cu frumuseţea ei îmbogăţită de bijuterii şi haine din cel mai recent val al modei pe bogătanul Grig. Mona nu este chiar aşa o ingenuă... Cum nu sînt nici astăzi atîtea domnişoare care trăiesc în lux şi huzur, gravitînd decorativ pe lîngă cîte un tip cu bani. Fiţele şi capriciile fac parte din portretul Monei pe care Grig îl trece în revistă iute privind locul „ ridicol” unde o găseşte.

„Nota la florar se ridică în fiecare săptămînă la zece mii de lei. Florile cele mai palide nu sînt destul de palide pentru tine. Violetele de Parma în decembrie, aduse cu avionul, nu sînt destul de fragile. Liliacul alb în ianuarie nu e destul de alb (...) Tu, care la Bucureşti iei două băi pe zi, una dimineaţa, una seara, într-o infuzie de lavandă, la 26 grade şi 5 linii, nici o linie mai puţin, nici una mai mult... te-ai spălat în curte, la fîntînă?”.

În acest spectacol cu Steaua fără nume, Victor Ioan Frunză pune în scenă textul fără menajamente şi manierisme. Tranşează perfect între aparenţe şi esenţe. Cred că foarte în spiritul celor scrise de Sebastian. Poveşti valabile de cînd lumea şi pămîntul. Netrucate, neîndulcite. Aici stă miza acestui spectacol impecabil. Pentru o seară, chiar şi pentru aventura amoroasă a unei nopţi, ce-ar mai conta, pare posibil ca Necunoscuta să rămînă într-un sat ciudat, departe de mofturile ei cotidiene, într-o comunitate mică, suspicioasă, clevetitoare şi într-o aiurită-tandră iubire a Profesorului cu capul în cer. Performanţa pleacă de la felul în care regizorul citeşte piesa. De aici vine şi dinamica, şi actualitatea, atmosfera fabuloasă a unei gări, a unei mansarde şi a unui tîrg profund provinciale, în care cam toţi se învîrt în jurul cozii, trăgînd cu ochiul la curtea vecină. Mona nu este o ingenuă rătăcită pe drumurile vieţii, Miroiu descoperă că cerul coboară pe pămînt şi-l face bărbat, Grig devoalează mai mult ca nicioadată criza lui de gelozie, Domnişoara Cucu îşi roteşte ochii după Grig, dar îşi pierde masca privind nostalgiccomplice o imposibilă poveste de iubire, Şeful se agită ca un leu într-o cuşcă pe care doar el şi-o închipuie Gara de Nord de la Paris, iar Udrea îşi negociază concret preţul cornului englez, intuind că popasul Necunoscutei este cît durata un sunet. Nicoleta Hâncu, Adrian Huţuleac, George Costin, Luminiţa Erga, Adrian Nicolae, Sorin Miron. Actori puternici pentru partituri puternice. Un stil de joc extrem de modern, minimalist, uneori, magistral pînă în detalii, cu cadre decupate cinematografic în biroul Şefului Gării, cu o lumină caldă, perfect reglată în camera-chilie a Profesorului, într-un spaţiu ingrat ca acela al Casei „Bălcescu”, genial exploatat de scenografa Adriana Grand. O Gară unu la unu ca acele gări pe care le frecventez pe drumurile mele teatrale, şi o mansardă mică, ponosită, ticsită de cărţi, camera Profesorului. Regizorul Victor Ioan Frunză este într-o formă de zile mari, reinventează tipuri de limbaj teatral, umorul şi rafinatele sale nuanţe, expresivitatea fabuloasă a cuvintelor într-un context ridicol, ironic, cinic. Dirijează lucid şi seducător interpretarea fiecărui actor. Iar fiecare actor se descoperă în detaliile unui joc meticulos şi plin de farmec, de ritm, asumîndu-şi integral textul lui Sebastian şi profilul unor personaje pe care le întîlnim la tot pasul. Nu toate, însă, cu savoarea de aici...

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara