Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Contrafort:
V-aţi drogat vreodată? de Mircea Mihăieş


Perfectul control al graniţelor, inexistenţa comerţului liber, teroarea exercitată de Securitate şi Miliţie, controlul mediilor medicale au împiedicat dezvoltarea unei pieţe a drogurilor asemănătoare celor din Occident. N-avem ce regreta, de vreme ce după 1990 România a recuperat masiv, devenind unul din principalele canale de trecere a drogurilor dinspre Orient spre Occident. Culmea, între complicii traficanţilor de droguri se află nenumăraţi oameni din "sistem": poliţişti, jandarmi, agenţi sub acoperire, capi ai Poliţiei. Nici nu s-ar putea altfel: societatea românească este în continuare una din cele mai controlate spaţii din Europa. Că informaţiile ajung la dispoziţia sistemului mafiot care a paralizat întreaga ţară, e altă poveste.

Crescând şi trăind în România comunistă, nici nu se punea problema să ai acces la droguri. Auzeam, evident, poveşti despre anumite cercuri înalte unde consumul halucinogenelor ar fi fost "la liber". Dar erau simple poveşti. Acea enclavă - protipendada comunistă - era la milioane de kilometri de lumea în care trăiam. Când i-am văzut la televizor, în 1990 şi în anii următori, căzuţi din funcţii, aş fi spus despre ei orice, numai c-ar fi consumat droguri, nu. De la Niculescu-Mizil, Verdeţ şi Mănescu la Dincă şi Postelnicu îţi lăsau impresia unor troglodiţi, şi nu a unor intelectuali ce încercau să evadeze în supra-lumea imaginarului şi-a beţiei albe. Ce nevoie avea Pleşiţă de droguri, când putea să-şi domolească adrenalina stâlcindu-l în bătaie pe Paul Goma? Sau Ceauşescu însuşi, care-şi satisfăcea setea de putere încolonând milioane de români şi obligându-i să mărşăluiască prin faţa lui?

Am crescut, aşadar, în cea mai sănătoasă lume cu putinţă. Nu numai că nu-mi puneam problema procurării drogurilor, dar nici nu mă îmboldea vreo curiozitate. Luam de bune cuvintele propagandiştilor, acceptam că drogurile sunt un flagel, şi cu asta basta. În plus, vorba unui prieten emigrat în Statele Unite pe la mijlocul anilor '70: "Noi avem probleme să coborâm pe pământ, de ce-am vrea să urcăm la ceruri?!"

Era purul adevăr. Nesfârşitele luni de vară, de la sfârşitul lui mai până la sfârşitul lui septembrie, petrecute aproape neîntrerupt pe ştrandul din Arad, erau o sursă inepuizabilă de senzaţii tari. Cred că anii '60-'70 au fost perioada în care fetele din România -şi mai ales într-un mediu multicultural precum acela în care trăiam - atinseseră un nivel de... expresivitate pe care nu l-am mai descoperit de atunci încoace, deşi privirea (măcar!) cred că mi-a rămas la fel de tânără ca în acele vremuri. Expresivitate şi "spirit de cooperare" adaug imediat, folosind o sintagmă a vremii. "Women's Liberation" se traducea cât se poate de exact şi generos de o întreagă generaţie de fete dezinhibate, pline de apetenţă culturală (şi nu numai!) La ce bun drogurile, când întrupările blond-brun-şatene ale Evei se dovedeau capabile să-ţi deschidă neştiute porţi spre Absolut?

Drogurile erau, aşadar, o realitate pur teoretică, aşa cum era zborul pe lună sau viziunea despre mărirea şi decăderea civilizaţiilor. Citisem, desigur, cartea lui De Quincey, Confesiunile unui opioman englez, inexplicabil tradusă în româneşte prin 1969, dar mi se păruse cu totul convenţională şi întru nimic superioară prozei medii de secol nouăsprezece. Îmi amintesc chiar de felul în care se droga Sherlock Holmes, de soluţia de cocaină injectabilă, cu concentraţia de şapte la sută. ştiu că faimosul detectiv folosea şi morfină, dar că nu-i plăcea opiumul. Am citit, desigur, şi Paradisurile artificiale ale lui Baudelaire. Cam cu acelaşi rezultat: nu cred că inspiraţia şi viziunile despre lume pot fi induse de uzul haşişului sau opiumului - ceea ce nu înseamnă că în multe cazuri aceste lucruri nu se întâmplă. Oricum, constat, experimentele secolului al nouăsprezecelea sunt joacă de copii faţă de efectele devastatoare ale drogurilor veacului următor. Urmele lăsate în cultură - de la generaţia Beat, a lui Allen Ginsberg, la Jimi Hendrix, Janis Joplin, Jim Morrison şi, mai recent, Kurt Cobain - arată diferenţa dintre benignele excese ale unor burghezi uşor nevrotici şi tentaţia suicidară care a dominat o întreagă generaţie de artişti al căror succes a dobândit o faimă planetară instantanee.

Îmi amintesc, totuşi, două feluri de "intoxicaţie" din copilărie. Unul a fost consumul excesiv de mac. Era, de altfel, o practică aproape generalizată în copilăria mea. Nu mi-au ieşit niciodată din minte felul în care femeile de la ţară îşi adormeau copiii: într-o batistă sau un capăt de năframă puneau conţinutul câtorva capsule de mac, răsuceau materialul textil, iar copiii îl sugeau ca nişte viţeluşi cuminţi. Îi priveam cum se moleşesc de la un minut la altul, cum închid ochii şi cum, transpiraţi, cu obrajii aproape stacojii, adorm.

Pe la patru-cinci ani am descoperit plăcerea de a mirosi conţinutul canistrelor de benzină. Nişte vecini aveau o motocicletă "Simpson" de prin anii '50, în ale cărei părţi nichelate mă priveam fascinat, atras ca de adâncurile unei mări enigmatice; când am văzut faimosul "Easy Rider", cu Peter Fonda şi Dennis Hopper, minunatele lor motociclete n-au reuşit să mă fascineze în măsura în care mă hipnotiza acea piesă greoaie, înaltă, ameninţătoare, a primei mele copilării. În garajul unde odihnea de obicei "Simpson"-ul, petreceam minute de evadare într-o suprarealitate construită pe loc, aplecat deasupra canistrelor cu benzină, inhalând aburii aproape materiali, ce ieşeau asemeni duhurilor orientale din vasul lui Aladdin. Totul a durat până într-o zi când stăpânul motocicletei şi al garajului m-a "deconectat" de la sursa plăcerii, spunându-mi pe un ton grav: "Nu e voie să miroşi benzină, pentru că sângele ţi se face alb!"

Imaginea a fost atât de puternică încât am renunţat aproape imediat la vizitele înfrigurate în garaj. Teama de "albirea sângelui" m-a ţinut departe nu doar de această inocentă plăcere, ci şi de alte, nenumărate, tentaţii. Aşa am străbătut o adolescenţă acut turbulentă, în care amestecul de violenţă şi melancolie fără obiect au scos la iveală un tip de energie şi de ambiţie care izbucnesc şi astăzi în cele mai neaşteptate momente - probabil asemeni duhului ce-ţi albeşte sângele din poveştile orientale, dar şi din fantasmele copilăriei mele.

Ştiu că mulţi scriitori nu se sfiesc să vorbească despre rolul drogurilor în propria creaţie. Aldous Huxley a fost un împătimit consumator de mescalină, iar Jack Kerouac era dependent de benzedrină. Straniul Philip K. Dick consuma "speed", iar Stephen King, marele autor de horror, e un adept al cocainei. Dintre textele care descriu experienţe bazate pe consumul de droguri - am citit câteva - cea mai simpatică mi-e cea descrisă de Truman Capote în Music for Chameleons, volum publicat în 1980. Una din piesele secţiunii "Conversational Portraits", A Day's Work, o bijuterie în stilul docu-fiction inventat de scriitor, descrie experienţa inhalării unor droguri peruviene în compania lui Mary Sanchez, femeia pe care decide s-o urmeze în diverse apartamente new-yorkeze unde lucrează făcând curăţenie cu ora:

"Am tras iarbă de când mă ştiu, niciodată atât de mult încât să devin dependent, dar suficient cât să pot judeca o marfă de calitate şi să simt diferenţa între iarba obişnuită mexicană şi luxuriantele beţe tailandeze de contrabandă şi inegalabila Maui-Wowee. Dar după ce-am fumat una din marijuanele lui Mary şi eram la mijlocul celei de-a doua, m-am simţit ca înhăţat de-un delicios demon, cuprins de-o minunată, nebunească veselie; demonul îmi gâdila degetele de la picioare, îmi scărpina mâncărimile din cap, mă săruta fierbinte cu buzele lui roşii şi dulci ca zahărul, îşi înfigea limba înfierbântată adânc, în jos, pe gâtul meu. Totul strălucea: ochii mei erau ca nişte lentile măritoare; puteam citi titlurile cărţilor de pe rafturile cele mai înalte: Personalitatea nevrotică a epocii noastre, de Karen Horney; Eimi, de e. e. cummings; Patru cvartete; Opere complete de Robert Frost. ş...ţ Mary nu părea drogată, nici un pic. Eu în schimb trecusem de Venus, de Jupiter, de bunul, bătrânul Jupiter, făcând semne cu mâna din stelar-strălucitoarea, liliachia distanţă planetară."

Nu cred că efortul scriitorilor de secol al nouăsprezecelea de a se droga a meritat efortul. Tot ce-a rămas în urma lor e-o literatură ţeapănă, compusă parcă de băieţi de familie bună duşi de unchii experimentaţi la bordel. N-aş fi însă la fel de sigur când vine vorba de autori tandru-odios-inclasificabili precum Truman Capote. Pentru el, bordelul minţii umane a fost o realitate cât se poate de naturală, pe care drogurile o fac doar să ne pară suportabilă.

Capote A Day's Work