Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Contrafort:
V-aţi gândit vreodată să vă schimbaţi numele? de Mircea Mihăieş

Problema numelui şi a numirii s-au impus drept teme de meditaţie încă din străvechimea-străvechimilor. De ce ne numim într-un fel, şi nu în altul? De ce unii avem nume frumoase, iar alţii suntem botezaţi parcă în bătaie de joc? Cât de subiectivă şi cât de inevitabilă e relaţia stabilită între persoană şi nume? E mai uşor să-ţi faci un rost în lume dacă porţi un nume ilustru decât dacă eşti un Popescu oarecare? Şi, la urma urmelor, de ce te numeşti Popescu, şi nu Ionescu sau Georgescu?

Dacă l-am crede pe Cratylos, dilema e rezolvată chiar din debutul faimosului dialog platonician al cărui erou este. Rezumat de Hermogenes, punctul lui de vedere e limpede: "Iată, Socrate, după Cratylos, ar exista în chip firesc, pentru fiecare din realităţi, o dreaptă potrivire a numelui, iar numele nu ar fi aceea ce unii denumesc aşa prin convenţie, invocând o parte din vorbirea lor, ci s-ar fi produs în chip firesc o dreaptă potrivire a numelor, atât la eleni cât şi la barbari: aceeaşi la toţi. Atunci, iată, i-am pus acestuia întrebarea, dacă numele lui este cu adevărat ŤCratylosť, sau nu. Iar el a răspuns că da. ŤDar al lui Socrate?ť am adăugat eu. ŤSocrateť, a răspuns el."

În fapt, lucrurile sunt mai complicate. Hermogenes aduce nuanţări pe care o întreagă şcoală lingvistică, de la pionierii "arbitrarului semnului lingvistic" la Gérard Genette şi fabulosul său Mimologiques. Voyage en Cratylie, a fost fericită să le îmbrăţişeze: "Într-adevăr, eu cred că numele pe care-l dă cineva unui lucru, acela este şi cel potrivit. Iar dacă îl schimbă apoi cu un altul şi nu-l mai foloseşte pe cel vechi, următorul nu este mai puţin potrivit decât primul, în felul în care schimbăm numele sclavilor noştri, fără ca numele schimbat să pară mai puţin potrivit decât cel dat înainte."

În familia mea, botezul copiilor a fost întotdeauna o problemă spinoasă. Ardeleni fără simţul umorului, bunicii, unchii şi, mai aproape de zilele noastre, verişorii şi verişoarele mele aveau o singură obsesie: să facă în aşa fel ca numele copiilor să nu poată fi maghiarizate. O rană veche persista din vremea imperiului chezaro-crăiesc: să dăm nume latineşti nu pentru că aşa ne-a învăţat Şcoala Ardeleană, ci pentru că e bine ca măcar numele să rămână la noi, între noi, cu noi. Aşa încât ne-am procopsit cu o groază de Cornelius şi Cornelia, Livius şi Livia, Traianus şi Claudia, Darius şi Lucia, Octavianus şi Octavia, Tiberius şi Marcela, ba chiar şi (Doamne iartă-mă!) cu o verişoară mai îndepărtată care poartă până în zilele noastre povara numelui Pomponia.

Chiar şi pe mine m-a păscut, până în ultima clipă, primejdia unui nume prestigios. Din aceleaşi binecuvântate motive se decisese să fiu botezat Marius, şi numai o inspiraţie de ultim moment a mamei a deschis spre zona slavă o potecă derivată din şoselele post-romane pe care mărşăluiau glorios legiunile de neamuri şi neamuri ale neamurilor. Diferenţa (era să zic dizidenţa!) s-a accentuat când fratele meu a fost botezat Voicu, iar astăzi, cu generaţia copiilor noştri, începem să avem, în fine, nume frecventabile. Asta dacă n-o să înnebunim când va veni vremea nepoţilor şi-o vom lua de la capăt cu botezurile anapoda!

(În paranteză fie spus, am avut un sentiment zdrobitor al triumfului când am putut să-i spun surorii mamei mele, tuşa Livia, că tot efortul de-a păstra puritatea onomastică "ardelenesco-romană" e zadarnic, de vreme ce aproape orice nume românesc poate fi "ungurizat". I-am arătat, jubilând, o fotografie a foii matricole a elevului-militar Liviu Rebreanu, eliberat de Academia "Ludoviceum" din Budapesta, unde viitorul ofiţer figura, cât se poate de... ne-ardeleneşte, drept Rebreán Oliver! "Aşa că", i-am spus, "dacă Ťvin unguriiť, cum vă tot anunţă Funar, sigur o să-ţi spunem Ťtuşa Oliverať!" S-a amuzat şi ea copios, deşi nu cred că i-am zdruncinat cu totul convingerea că e bine să fii prevăzător şi să nu renunţi la bunul obicei de-a boteza şi năşi după cum ai prins obiceiul de la marele nostru împărat Császar Gyula - numele în ungureşte al lui Iuliu Cezar!)

Cât de amuzant-ridicolă e toată povestea cu numele mi-am reamintit recent, văzând un scurt interviu luat la o televiziune canadiană, prin anii '60, lui Leonard Cohen. Tânăr, frumos, zâmbitor, Cohen îşi pune în încurcătură partenera de discuţii atunci când recunoaşte că, da, s-a gândit să-şi ia un nume poetic. "Ce nume?" "September", răspunde cântăreţul. "Şi-atunci, v-ar fi chemat Leonard September?" "Nu", a continuat să zâmbească tandru-ironic-ucigaş cântăreţul, "September Cohen!" Aici e vorba de capriciul de moment al unui artist. Dar ce te faci când o familie aşteaptă ani în şir pentru a rotunji un proiect onomastic ieşit din comun? Adriana Babeţi mi-a povestit despre familia M., din Turnu-Severin, ai cărei copii se numesc, în ordinea naşterii, Imperiu, Daco şi Roman. În urmă cu mai mulţi ani, printre studenţii mei se afla şi fiul unui remarcabil om de radio, Ion Teslaru. El îşi botezase Ion toţi cei cinci băieţi, adăugându-le, e drept, şi nume "de ordine", aşa cum le dădeau romanii. Cel care mi-a fost student - cel mai mic dintre fraţi - se numeşte Ion Quintus!

Oricum, stăm mai bine decât familia celebrului actor Joaquin Phoenix. Din cei cinci fraţi, el pare singurul cu un nume cât de cât "normal". Ceilalţi se numesc River, Summer, Rain şi Liberty. Iar copiii lor, într-o demenţă onomastică în creştere vertiginoasă, au fost botezaţi Rio Everest, Indiana August, Indigo Orion. Cratylos şi Hermogenes, oricât s-ar fi călit sub şarjele lui Socrate, ar fi cedat în faţa unor atari jerbe onomastice pline de neprevăzut.

Am norocul unui nume banal, nici prea-prea, nici foarte-foarte, aşa că nu mi-am pus vreodată problema să-l schimb. Doar când jucam fotbal mă gândeam cum îmi va arăta numele pe tricou: Mihăieş I (fratele meu începuse şi el să joace), sau Mihăieş II (dacă-l includeam în ecuaţie şi pe tata.) Mă întreb, însă, ce-o fi fost în sufletul colegului meu din adolescenţă, Chiribucă, pe care părinţii voiau să-l boteze Marcel, dar un funcţionar beat de la primărie l-a transformat în... Măricel? Sau cum s-o fi simţind purtătorul derutantului nume Brutus Imbroane? Dar atâţia alţi oameni decenţi nenorociţi de nebunia unor părinţi ce i-au înzestrat cu poveri onomastice pe care nu-ţi vine să le pronunţi, darmite să le porţi?!

Există, mai ales în Oltenia, obiceiul de a da nume de familie în bătaie de joc. Pârţac, Flocea, Curcă, Boubătrân, Roadevin, Botderaţă, Găinaţ, Stricatu sau chiar cenzurabilele Regulatu, Cur, Puţică, Muia, Bucilă, Labă, Sulă, Curu, Pizdelea (dacă nu mă credeţi, adresaţi-vă Direcţiei Generale de Evidenţă Informatizată a Persoanei!) sunt rostite cu un soi de veselie complice care nu deranjează pe nimeni. Multă vreme, procedeul m-a indignat. Ulterior, mi-am dat seama că el ascundea o anumită pedagogie: că nu e suficient să ai un nume sonor. Că pentru a te impune e nevoie să faci ceva cu adevărat important ca individ, nu ca nume, în aşa fel încât oamenii să uite etichetele superficiale. Probabil aşa se explică numărul mare de olteni care au deţinut, deţin şi vor deţine funcţii de conducere în administraţia statului!

Nu numai că nu m-am gândit niciodată să-mi schimb numele, dar nici nu-mi pot imagina cum m-ar fi putut chema altfel. Din acest motiv, nu-mi plac diminutivele ori hipocoristicele, şi dacă vrea cineva să mă calce pe nervi n-are decât să mă alinte cu derivate precum "Mirciulică", "Mircione", "Mirciuţ". Cu toate acestea, am avut, o perioadă de indescriptibile plăceri să scriu la revista "Orizont", alternând cu Cornel Ungureanu, rubrica săptămânală "Cronica măruntă" şi s-o semnăm cu improbabilul nume Anemone Popescu. Travestirea îmi plăcea pentru că mi se părea că oricine poate să vadă artificiala (ne)potrivire de nume. Am constatat, după o vreme, că lumea ne lua foarte în serios şi că înţepăturile noastre erau receptate ca venind de la un autor în carne şi oase. Drept care, în unul din puseele sale ironic-teatrale, Cornel Ungureanu chiar a găsit pe cineva - o adorabilă, scrântită, superbă fiinţă - care s-a oferit să poarte, pentru uzul cenzorilor de la partid, acest nume. Dar asta e altă poveste, pe care probabil n-am s-o spun niciodată. Pentru că are şi nu are nume.


Erată. Dintr-o eroare tehnică, articolul de săptămâna trecută din această pagină a apărut cu un titlu greşit. Titlul corect: Ce înseamnă să ai onoare?