Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Dramatică:
Vă place Beethoven? de Marina Constantinescu

Kiki van Beethoven,
de Eric Emmanuel Schmitt Proiect
produs de Arcub.
Scenariul şi regia: Alice Barb.
Decor şi costume: Adriana Grand.
Cu: Simona Bondoc.


Poate că răspunsul nici nu mai este important, de la un punct încolo al vieţii. Poate că el, răspunsul, nici nu mai este în stare şi nici nu mai are de ce să facă selecţii şi ierarhii pentru „da” sau pentru „nu”.

Afinităţile strîng, de la sine, cercurile şi trasează frumos conturul unei poveşti. Este de ajuns să simţi cine este în desenul tău, cine îţi este aproape şi să surîzi. E minunat să nu dai nas în nas doar cu singurătatea!
Despre un astfel de desen aş vrea să vă dau de ştire în cîteva vorbe. Cred că nu am fost pregătită pentru seara aceea. Eram ca Simon cel bîntuit în vise de Milarepa, pînă la limita în care coşmarul şi realitatea se amestecă halucinant. Întunericul şi deznădejdea coboară, uneori, pe platforma vieţii şi plutesc, hotărîţi să nu debarce prea curînd. Decizia lor este disperarea mea. Frica de moarte, de despărţire, de ireversibil. Amintirile îşi strigă, înfundat, durerea. Ştiu, însă, că nu mi le poate lua nimeni. Nimeni. Cu toate astea în suflet, am plecat spre Casa cu lei. Muzeul „George Enescu” de pe Calea Victoriei. Casa Marucăi Cantacuzino, acolo unde, în spatele domeniului, George Enescu a trăit, a creat, a văzut, cine ştie, aceiaşi copaci pe care îi văd şi eu, astăzi, aceleaşi culori ale cerului, aceeaşi lumină la crepuscul.
Am intrat în acest loc splendid pentru spectacolul Kiki van Beethoven, montat de Alice Barb pe scena de la Arcub, unde nu l-am mai prins, avînd-o ca protagonistă pe Simona Bondoc. Monodrama lui Eric Emmanuel Schmitt a avut succes din 2010, de cînd a scris-o, a fost generoasă cu actriţele importante, de talie, care şi-au asumat partitura autorului, inflexiunile pe muchie de cuţit între rîs şi plîns, între comic şi tragic, între disperare şi curaj. Am citit-o pe fugă de la cineva, în franceză, m-a emoţionat cu adevărat, dar mi-a fost teamă că se poate aluneca, foarte uşor, în melodramă. Cînd am intrat în Rotondă, spaţiul ales aici pentru spectacol, ritmul meu precipitat şi-a găsit bătăile fireşti. Priveam în jur şi nu mă săturam. Un spaţiu pe care îl ştiu pe dianfară, obiect cu obiect, fotografie cu fotografie, un spaţiu îmbibat şi de amintirile mele, de fugile mele departe de lumea dezlanţuită, un refugiu major. Un spaţiu unde, nu de mult, Dan Grigore a ţinut un work shop, fiind o călăuză întru iniţierea unor tineri muzicieni. Despre asta am scris atunci şi îmi amintesc cu bucurie, mereu, de starea mea de graţie şi de ochii mari, în transă, ai celor care desluşeau nu doar spiritul muzicii, ci şi filosofia ei, a cuvîntului, a minţii lui Dan Grigore. Intimitatea acestui loc mi-a făcut bine. Era absolut plin, iar spectatorii făceau parte din atmosfera mea, a spectacolului lui Alice Barb şi din povestea lui Schmitt.
Nu cred că Simona Bondoc a mai jucat în regia lui Alice Barb. Nu-mi amintesc. Nu se întîmplă mereu ca, la prima întîlnire, după experienţe nenumărate şi foarte diferite, după atîtea roluri pe scena Naţionalului, după colaborări cu atîţia regizori şi parteneri cu nume mari, să faci o asemenea priză cu cineva. Sub acest semn aş pune spectacolul lor Kiki van Beethoven. Acela al umanului. Al descoperirii reciproce. Şi al dăruirii. Valori normale, tot mai risipite în teatrul românesc. Efort mult, energii imense implicate într-un mecanism căruia îi lipsesc sufletul, vulnerabilitatea, emoţia, tandreţea. Aşa sînt prea multe dintre spectacolele ultimilor ani. Prea puţină căutare într-un text sau altul, prea multă şi prea mare dorinţa de demonstraţie, de succesul care precedă timpii fireşti ai oricărei creaţii. Actorul, artistul rămîn în spatele ambiţiilor unui regizor, sînt captivi ai propriilor limite şi şabloane de care mai nimeni nu pare interesat să le dilueze, să le alunge, fie doar şi pentru un singur rol. E o discuţie amplă în jurul acestui subiect care mă macină şi mă întristează de cîţiva ani. Teatrul este în primul rînd întîlnire şi dialog. Eu şi celălalt, ceilalţi. Aura creaţiei şi vibraţia omului. De o vreme, fugim unii de ceilalţi, de fapt. Ne îndepărtăm simulînd apropierea. Alergăm spre marginea cercului, şi nu spre centrul lui, acolo unde este adevărul teatrului şi al fiecăruia. Reacţia mea poate să fie, uneori, sensibil supradimensionată cînd descopăr firescul acestei arte. Cînd simt inspiraţia unui regizor pe care chiar îl interesează textul, pe care şi l-a ales, pentru că îl bîntuie cuvîntul şi povestea, pentru că vrea un actor şi nu altul cu care să plece în călătoria unui tip de iniţiere. Kiki van Beethoven face parte din acest desen simplu şi fundamental pentru scenă. Comedia lui Eric Emmanuel Schmitt este tradusă cu multă haz şi pricepere la sensuri de Irina Margareta Nistor, ceea ce face ca monologul să curgă frumos, cu nuanţele de mii de feluri ale autorului, respectate, cu registre bine marcate, pe care regizoarea Alice Barb, actriţa Simona Bondoc şi scenografa Adriana Grand să ridice un spectacol în toată regula, un poem de o mare sensibilitate şi de o mare emoţie, un poem rafinat, ironic, ludic, între vis şi realitate. Un spectacol care are rigoarea unei partituri muzicale. Acolo unde există reguli precise pe care, dacă le încalci, totul devine agresiv şi strident. O statuetă a lui Beethoven, găsită într-un tîrg de vechituri, strînge cîteva destine ajunse la apus, patru femei dintr-un azil. Cîteva istorii vesele şi triste, dramatice, tragice care, prin muzică, regăsesc puterea să trăiască. Să rezolve situaţii, conflicte exterioare şi, mai ales, interioare, care lîncezeau de mult şi se măcinau în zile şi în nopţi. Aşa se salvează protagonista noastră Christine, Kiki. Beethoven şi muzica lui o învaţă să vorbească, să se asculte şi să asculte, să înţeleagă că dincolo de „eu” se află o lume, imensă, în care fiecare om este unic, altfel, că omul acesta trebuie privit, luat în seamă, cu codul său de limbaj, emoţional, cultural, comportamental. Cu cîteva elemente de decor, de recuzită, cu cîteva obiecte, Adriana Grand sugerează şi spaţii, dar, mai cu seamă, surse de emoţie. Şi ea, şi regizoarea Alice Barb concentrează forţa actriţei Simona Bondoc pe un regsitru al intimităţii, al regăsirii unor tonuri speciale, a şoaptei timbrate, a ludicului unui personaj care poate fi privit şi cu tandreţe, şi cu haz, pentru că aşa este gîndit, la limita dintre ironie şi autoironie. Replici cu un umor nebun, care fac savuroase „întîlnirile” cu celelalte trei prietene – pe care interpretarea Simonei Bondoc le schiţează în portrete admirabile, în tuşe caricaturale – sau istorioarele de la azil, cele din parc, cu un tînăr al zilelor noastre nu anunţă dramatismul pe care autorul îl aduce spre final. Nicidecum. Iar spectacolul mizează pe asul din mînecă al lui Schmitt, avînd mare grijă să nu fie devoalate dramatismul, tragedia acestei femei care îşi pierde singurul băiat. Trauma are proporţii pe care scriitura, şi scenariul lui Alice Barb, nu alunecă. Pare un mic apendice al întîmplărilor dintr-o viaţă, ceva ţinut într-o paranteză, citit cu o altă voce. Deşi acolo este şi viaţa şi moartea, tot binele şi tot răul, infernul, suma disperărilor. Este un fel de contrapunct care dă tensiune şi aduce miză într-o monodramă scrisă pentru a fi jucată de o actriţă de calibru. Alice Barb a iubit acest text şi pe Simona Bondoc.
Am ieşi răvăşită într-o ploaie fără sfîrşit, în care cerul şi pămîntul plîngeau împreună cu Kiki, cu mine, dincolo de revoltă, de durere, de disperare.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara