Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Eseu:
Variaţiuni pe tema unei fotografii din R.l. de Virgil Mihaiu

Sunt un devorator de reviste, de când mă ştiu. O faptă ce-mi probează aserţiunea este că nu mi-a scăpat niciun număr al României literare, de la apariţia noii serii din 1968 şi până azi. Cât de intim e legat destinul meu de această publicaţie am constatat, încă o dată, spre finele toamnei trecute: pe coperta numărului 48/30 nov. 2012 avui surpriza de a descoperi o frumoasă fotografie de grup cu un aer „de epocă”. Imaginea, reluată într-un format ceva mai mare în paginile centrale, înfăţişa „Delegaţia română la Conferinţa de Pace de la Paris (dec. 1919 – mar.1920)” şi ilustra articolul O altă faţă a lui Ion Pillat de Carmen Brăgaru. Printre membrii istoricei delegaţii, conduse de Ion I.C. Brătianu, secondat de Alexandru Vaida-Voievod, se afla – în chiar centrul fotografiei – o tânără cu nobilă alură, identificată drept Marioara Blaga. În legenda pozei se preciza că, prin mariaj, dânsa avea să poarte numele de familie al soţului, Mihai Şerban – el însuşi prezent în fotografie, în calitate de şef al grupului economic român la tratative.
Ca printr-o străfulgerare, mi s-a declanşat memoria copilăriei profunde: nu putea fi vorba de altcineva decât de distinsa doamnă Şerban, la care mama mă ducea de mână, pe când aveam vreo cinci ani, pentru ore particulare de limba franceză. Vila stil art nouveau în care rezida „clanul Şerban” se afla într-unul dintre cele mai frumoase cartiere de pe lumea asta: Andrei Mureşanu din Cluj (eram aproape vecini, întrucât familia noastră locuia ceva mai la vale, pe strada Cipariu din spatele Operei, la poalele mirificei coline-cartier-rezidenţial). Până la acel edificiu, cu contururi parcă desenate de Gustav Klimt, aveam de urcat o pantă nu mai lungă de două-trei sute de metri, de-a lungul căreia mă opream în dreptul fiecărei case. Principala preocupare, încununată de puerile satisfacţii, consta în reîntâlnirea cu simpaticii mei amici ... piticii de grădină – mai mult sau mai puţin vizibili printre ierburi, flori, arbori sau tufişuri.
Sunt reminiscenţe din imemorialii ani 1950. Probabil cei mai întunecaţi prin care a trecut patria mea în secolul trecut. Şi totuşi, amintirile referitoare la acele vizite îmi rămân iluminate de un soare strălucitor, ca şi cum ar fi anticipat lumina ce mă aştepta la Lisabona, peste decenii... Doamna Marioara Şerban îmi apărea ca o făptură şi ea mereu însorită şi surâzătoare, gracilă, cu trăsături delicate, iradiind bunătate. Presupun că făcea eforturi imense spre a se adapta psihologiei unui ţânc, deloc încântat de obligativitatea studiilor excesiv de precoce. Nu e vorbă că, în materie de copii, avea suficientă experienţă: dăduse naştere la trei fii, deja afirmaţi în viaţa socială a urbei şi care – la rândul lor – îi dăruiseră, sau urmau s-o facă, nu mai puţin de şapte nepoţi. Dintre aceştia, cel mai apropiat îmi era Moţu Şerban, născut în 1951 ca şi mine. Avea o claie de păr creţ, blond-cânepiu şi semăna leit cu bunica sa paternă.
Orele de franceză propriu-zise mă impresionau mai ales prin ambianţa în care se ţineau. Curtea din jurul vilei constituia deja un atú suficient pentru stimularea apetiturilor ludice ale copiilor. Camerele casei nu erau prea numeroase, nici excesiv de spaţioase, însă foarte înalte. Ferestrele şi uşile, de asemenea. Memoria mea vizuală nu se compară cu cea auditivă, dar îmi amintesc mobilele vechi de un maro-cafeniu, conferind interioarelor un aspect pe care aveam să-l recunosc ulterior în diverse filme franceze inspirate din mediile burgheze de după primul război mondial. Odată intrat în acel spaţiu cvasi ireal, de-abia aşteptam să reperez revistele pentru preşcolari, ale căror benzi desenate îi aveau ca eroi pe Roudoudou (le joyeux cabri) şi Riquiqui (le petit ours). Ambele publicaţii purtau titlul Les belles images şi mă atrăgeau prin amuzantele lor ilustraţii policrome – un fel de versiuni franceze ale desenelor animate disneyene (încă totalmente necunoscute generaţiei mele). Actualmente, pe internet, albumele la care râvneam pe atunci sunt trecute la categoria Périodiques pour petits enfants, din catalogul Editurii parisiene Vaillant (activă din anii 1940 până în 1993). Sub aceeaşi egidă fu editat – câţiva ani mai târziu – faimosul Pif le chien, graţie căruia fratele meu, Horaţiu, la fel ca nenumăraţi copii de pe glob, avea să-şi însuşească primele cunoştinţe de limbă franceză. Tot de pe inconturnabilul internet aflai cu surprindere că fac parte eu însumi din acelaşi contingent cu Riquiqui, a cărui viaţă s-a consumat între 1951-1968, în timp ce colegul său Roudoudou se născuse cu un an mai devreme, dispărând tot în 1968. Din toate aceste detalii e de reţinut că francofonia reuşea să fie atractivă şi ofertantă pentru copiii acelei epoci, prin modalităţi ce-i familiarizau dintru bun început cu umorul galic.
Ce-i drept, „orele” propriu-zise mi se păreau exagerat de complicate: citeam lecţii şi efectuam exerciţii gramaticale după nişte manuale franceze, concepute certamente pentru şcolari, în niciun caz pentru un puşti ca mine (etatea mă califica undeva între grupa mijlocie şi mare de grădiniţă, dar refuzasem cu obstinaţie să frecventez acea instituţie). Contradicţia dintre atmosfera atât de plăcută, cultivată de doamna Şerban, şi conţinutul arid al lecţiilor a determinat din partea mea o reacţie de mefienţă faţă de limba franceză, de care aveam să mă debarasez abia în perioada studenţiei (prin anii 1970, lectorii de franceză de la Facultatea de Litere începură să prezinte filme de artă franceze, în versiuni fără subtitrări – o metodă ideală, pentru mine, de a recupera lunga perioadă de „hibernare” în materie de francofonie).
În orice caz, episodul meu de „student preşcolar” în casa familiei Şerban mia fixat în memorie două elemente referitoare la prima mea profesoară: relaţia ei de rudenie cu Lucian Blaga şi faptul că efectuase cândva studii la Uppsala în Suedia. Pe atunci, Blaga însuşi locuia în zona înaltă a aceluiaşi cartier Andrei Mureşanu. Uneori, în preumblarea sa spre centrul urbei, trecea şi pe sub ferestrele casei noastre din Cipariu, iar mama îmi atrăgea atenţia asupra sa. Dar abia după 1989 aveam să pricep mai clar relaţiile de familie dintre poetul-filosof şi Marioara Şerban, născută Blaga. Cât priveşte conexiunea suedeză, îmi permit să speculez că poate acel detaliu din biografia dânsei va fi acţionat subliminal, declanşând şi perpetuând interesul meu faţă de cultura, civilizaţia şi limba acelei naţiuni scandinave – o pasiune de juneţe, la care face aluzie şi titlul cărţii mele de poeme din 1980: Sighişoara, Suedia şi alte stări de spirit... Mai târziu aveam să aflu că regizorul de faimă mondială Andrei Şerban face parte din aceeaşi aleasă stirpe (tatăl său, Gheorghe, era fratele mai mic al lui Mihai Şerban, soţul Marioarei).
Ceea ce m-a frapat descoperind-o pe Marioara Şerban în fotografia din România literară a fost, în primul rând tinereţea ei. Poate fiindcă, în copilăria mea, o cunoscusem doar în ipostaza de doamnă căruntă. Investigând subiectul, am aflat că se născuse în 1897. Asta înseamnă că – pe timpul Conferinţei de Pace de la Paris – avea chiar etatea actuală a fiicei mele, Lucreţia Rafaela: 21 spre 22 de ani... E de la sine înţeles că toată această încrengătură de amintiri personale, documente şi jocuri de coincidenţe mi-a stimulat interesul faţă de destinul domnişoarei din centrul amintitului document fotografic. Din păcate, niciunul dintre fiii ei nu mai trăieşte, însă cel mijlociu, Alexandru Şerban – întâiul primar al Clujului de după eliberarea din 1989 – a avut providenţiala idee de a concepe un volum de memorii (Amintiri peste generaţii / Ed. Echinox, 2009). Prin generozitatea infatigabilei sale văduve, doamna Corina Şerban (născută Miculescu), am beneficiat de şansa de a consulta cartea, în al cărei portofoliu fotografic figurează şi imaginea ulterior reprodusă în România literară. Mai mult decât atât, există acolo şi o fotografie înfăţişând o adevărată pereche princiară, sub care e înscrisă legenda: „Mihai Şerban şi Marioara Blaga, logodiţi / Paris 1919”.
Splendoarea celor doi logodnici ar putea inspira, prin sine însăşi, vreunui scenarist cu imaginaţia mai înflăcărată, o istorie de amor hollywoodiană. Dar, cum s-ar zice azi, biografiile reale ale ambilor protagoniştilor... bat filmul. Din memoriile lui Alexandru Şerban putem afla o serie de amănunte pasionante despre biografia tatălui său, personaj puternic, cu o existenţă tumultuoasă, ctitor al învăţământului superior agronomic la Cluj (acesta murise înainte de naşterea mea, aşa încât îmi limitez evocarea doar la soţia care i-a supravieţuit 30 de ani). Deşi relatările despre mamă îmi par mai lacunare, ele sunt cel puţin la fel de incitante. Părintele Marioarei, Iosif Blaga, fusese primul intelectual cu studii universitare din Lancrăm. Era văr de-al doilea cu Lucian Blaga, însă acesta îl numeşte în Hronicul şi cântecul vârstelor „unchi”, probabil datorită diferenţei de vârstă ce-i despărţea (31 de ani). În schimb, în aceeaşi carte, Lucian vorbeşte de „verişoara mea Marioara”, cu care a fost coleg la Liceul „Andrei Şaguna” din Braşov, unde Iosif Blaga funcţiona ca profesor, mai apoi director. După aproape un secol, nepotul Alexandru consemnează: „În timpul primului război mondial, la intrarea trupelor României în Braşov în august 1916, directorul liceului românesc a ţinut un discurs triumfal.” La scurt timp după aceea, datorită intervenţiei trupelor germane, România fu expusă simultan contraofensivei germano-austro-ungare şi celei bulgare din sud. În consecinţă, Iosif decide să se refugieze cu familia la Ploieşti, la familia soţiei, Elena Stănescu. Odată cu retragerea frontului, refugiul lor continuă prin Bucureşti la Iaşi, iar Alexandru Şerban precizează: „De acolo guvernul României, el însuşi în refugiu, îl trimite pe bunicul meu corespondent de presă în ţările scandinave. A fost astfel pus în siguranţă faţă de autorităţile austro-ungare, care nu i-ar fi iertat discursul din august 1916. El a fost unul dintre puţinii civili decoraţi cu Ordinul „Mihai Viteazul”, pentru primirea făcută trupelor române în Braşov. Mama mea, însoţindu-şi părinţii şi-a continuat studiile de filologie germană, începute la Budapesta şi München din anul 1914, la universităţile din Uppsala şi Oslo. Limba suedeză i-a fost relativ uşor de deprins, iar la vârsta de 80 de ani mama încă era capabilă să facă traduceri de articole medicale. În schimb, norvegiana, pe care o folosise timp de un an la Oslo, o uitase cu totul. Din perioada ei de şedere în ţările scandinave, mama ne povestea cu fascinaţie despre feeria aurorelor boreale, despre nopţile nesfârşite din timpul iernii, despre zilele fără apus de soare din timpul verii. Ne vorbea admirativ despre naturaleţea şi lipsa de pudicitate a tinerelor suedeze, care pe plaje îşi arătau sânii goi.”
La finele războiului Iosif Blaga primeşte telegrafic ordinul de plecare la Paris, unde – ca membru al delegaţiei române la Conferinţa de Pace – va avea sarcina prioritară de a regrupa şi repatria prizonierii români-transilvăneni, din fosta armată austro-ungară, ce se aflau în Franţa. În acea perioadă, fiica sa se înscrie la universitate în ultimul an de studii şi obţine licenţa la Sorbona. Tot acolo se va petrece şi logodna ei cu Mihai Şerban.
Există însă în toate aceste peregrinări transcontinentale un episod despre care nu am reuşit să aflu niciun fel de amănunt, deşi mi se pare cel mai fascinant: călătoria familiei Blaga din patrie până în Scandinavia s-a efectuat prin Rusia, în plină vâltoare a întâiului război mondial (mărturisesc că, dacă în zilele noastre aş fi pus în situaţia de a întreprinde o asemenea aventură terestră – cu toate înlesnirile civilizaţiei şi păcii actuale – mă tem că angoasele m-ar cam bloca...). Oricum, chiar şi în haosul acelui timp, pare-se că infrastructura feroviară a Rusiei funcţiona, în pofida deplânsei retardări de tip medieval a regimului ţarist. Cu siguranţă, Iosif Blaga era în misiune oficială, dar mă gândesc la barierele lingvistice sau la bulversările sociale şi economice cu care această familie transilvană de intelectuali se va fi confruntat pe parcursul traversării acelor spaţii imense şi terifiante. Nu pot decât să deplâng absenţa vreunei mărturii lăsate de însăşi Marioara Blaga despre acea experienţă. Dar asta oferă câmp liber fanteziei, iar acelaşi virtual scenarist invocat mai sus ar putea fi stimulat să brodeze o multitudine de situaţii dramatice pe teme care – ca întotdeauna când apar tangenţe cu cel mai mare stat de pe glob – pot căpăta rezonanţe pasternakiene.
Am obţinut un unic articol de presă dedicat acestei femei, excesiv de discrete şi modeste, despre care fiul ei scria: „Mama a făcut parte din prima generaţie de românce din Transilvania titrate universitar, dar n-a profesat, mulţuminduse cu rolul de stilizatoare, traducătoare şi dactilografă a soţului ei, cu care lucra aproape permanent.” Articolul în cauză a apărut la o rubrică menită să familiarizeze publicul din „Vechiul Regat” cu Figurile feminine din Transilvania, în jurnalul bucureştean „Dimineaţa”, din data de joi 4 aprilie 1929. Aşadar, exact la un deceniu după participarea ei la istorica conferinţă ce a decis reintegrarea leagănului naţiunii noastre în corpul statului român modern, Marioara Şerban (născută Blaga) e definită din chiar prima frază drept o intelectuală a Transilvaniei – „mândria poporului de dincolo de Carpaţi”. Articolul, semnat doar cu iniţiala M., oferă o sinteză a turbulentei perioade de formare a tinerei doamne, stabilită între timp în capitala provinciei române Transilvania: „Nobilele însuşiri sufleteşti şi intelectuale le moşteneşte dela distina familie de intelectuali din care face parte (d-rul Iosif Blaga, directorul Liceului „Andrei Şaguna” din Braşov îi este tată). Marioara Şerban şi-a asimilat cultura Orientului şi a Apusului Europei, nu numai din cărţi, ci vizitând şi observând – încă de pe când era elevă de liceu – toate centrele artei şi civilizaţiei clasice: Grecia, Italia, Germania, Franţa şi Elveţia. Primele ei studii – în filosofie – le face la Universitatea din Budapesta, apoi le continuă la Universitatea din München (aci studiază filologia şi pedagogia). La izbucnirea războiului, se înapoiază la Braşov şi odată cu retragerea trupelor noastre din Transilvania, trecu cu familia ei la Iaşi.
De aci a trecut în Rusia, unde încep anii de pribegie. Din Rusia trece prin Finlanda spre Stockholm şi Uppsala, unde urmează cursurile de filosofie cu Psilander, Staaf şi Walgreen, toţi mari filoromâni, cărora, la rândul ei, le predă lecţii de gramatică, etimologie şi literatură română. Aci, la faimoasa bibliotecă Carolina, îşi strânse materialul pentru teza ei de doctorat. Familia ei mutându-se apoi la Cristiania (numele anterior al capitalei Norvegiei, Oslo – n.m.,V.M.), Marioara Blaga se înscrie la universitatea de aci, urmând filologia. Aci trăieşte într-un mediu intelectual, acel mediu cultural care a produs eroinele unui Ibsen şi Bjöernson. Are prilejul de a studia caracterul etnic al poporului norvegian, sistemul lui şcolar, arta norvegiană şi mai ales rolul social şi etic al femeii în viaţa poporului norvegian.
În anul 1918 trece cu tatăl ei la Paris, unde acesta era chemat de Take Ionescu, spre a face parte din Consiliul Naţional Român. Noi orizonturi de cultură şi civilizaţie se deschid în «oraşul lumină» privirilor tinerei intelectuale din Transilvania. Ea urmează cursurile de la Sorbona şi Collége de France şi ia parte la propaganda în favoarea României (colaborează la ziarul „România” din Paris). În mijlocul Parisului triumfător, în entuziasmul general al aliaţilor învingători în marele războiu şi mai ales în mijlocul delirului de entuziasm al românilor din Paris, care vedeau apropriindu-se ziua mult visată a unirii Transilvaniei cu România – are loc logodna şi apoi cununia ei cu Mihai Şerban, unul din delegaţii români la conferinţa de pace. Este clipa cea mai înălţătoare a vieţii ei. Naş al fericitei perechi este d. Al. Vaida-Voievod, şeful delegaţiei române.
După semnarea Tratatului de Pace de la Trianon, la care asistă şi ea, se înapoiază definitiv în ţară, stabilinduse la Cluj.” În articolul din „Dimineaţa” e relevată apoi implicarea Marioarei în viaţa intelectuală şi politică a provinciei natale: „Grija ei maternă pentru cei trei copilaşi – trei fii dăruiţi Transilvaniei – n-o împiedică să dea viaţă cu sufletul şi mintea ei Asociaţiei pentru ocrotirea studenţilor universitari, Societăţii Caritatea, Societăţii femeilor ortodoxe române şi Asociaţiei femeilor titrate. Ibseniana de odinioară nu va întârzia să joace şi un rol politic în Transilvania, când a fost aleasă în Comitetul orăşenesc al organizaţiei Partidului Naţional Ţărănesc.”
În patrimoniul familiei Şerban se păstrase şi o consistentă colecţie de plicuri cuprinzând o vastă corespondenţă între Lucian Blaga şi Marioara, pe care poetul o considera verişoară. Din păcate, vicisitudinile inerente marii treceri au dus la pierderea unor asemenea preţioase documente. Putem fi siguri că ele ar fi furnizat mărturii de maxim interes şi veracitate cu privire la contorsionata epocă în care au trăit cei doi corespondenţi. Poate că Providenţa se va îndura totuşi să permită regăsirea lor, spre binele istoriei noastre culturale.
Chiar dacă în anii stalinismului, atunci când am cunoscut-o eu, doamna Şerban ducea o existenţă totalmente efasată, în contrast cu activismul ce-i caracterizase tinereţea, acţiunea ei educativă şi exemplul ei moral au dat rezultate cu lungă bătaie în timp. Pot eu însumi să-i fiu recunoscător că, în cei şase ani de diplomaţie culturală cât am condus Institutul Cultural Român din Lisabona, dispuneam de atitudinea şi cunoştinţele de bază necesare spre a colabora exemplar cu Institutul Franco-Portughez (în incinta căruia funcţiona instituţia noastră). Îi mulţumeam în gând fostei mele tutoare de limbă franceză, după fiecare participare încununată de succes a ICRL la câte o nouă ediţie a Fiestei francofoniei, sau în cadrul atâtor acţiuni de cooperare culturală întreprinse în bună înţelegere cu colegii francezi.
În cartea lui Alexandru Şerban există o fotografie a unei superbe bisericuţe cu fresce exterioare, evocând stilul mănăstirilor moldave, amplasată într-un mirific peisaj. E vorba despre biserica ortodoxă din Tuşnad Băi, ctitorită de Mihai Şerban în anul 1938. În urma unor îndelungi tribulaţii, şi înşelând vigilenţa organelor totalitare, cei trei fraţi Şerban – Mihai, Alexandru şi Constantin – au reuşit să transporte corpurile neînsufleţite ale ambilor părinţi şi să le înhumeze, acolo unde aceştia îşi doriseră: în cripta amplasată pe latura sudică a acelui locaş de cult. Mi-am propus să fac un pelerinaj până acolo, cu prima ocazie.


Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara