Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Vassilis Vitsaxis şi echilibrul lumilor poeziei de Grete Tartler


Deşi trăieşte într-o Grecie agitată, care tocmai a încheiat preşedinţia Uniunii Europene şi se pregăteşte de Olimpida 2004, cu mari răscoliri ale autostrăzilor şi construcţii “extraterestre”, o Grecie în aşteptarea alegerilor generale, cu pătimaşe discursuri electorale, cu mulţimi dedându-se înfocat jocului Politicii - o lume a secolului 21 - Vassilis Vitsaxis (născut în 1920) este întruchiparea Poetului ce nu se lasă rătăcit. Trăieşte în armonie cu misterioasele ritmuri universale, într-o casă plină de cărţi şi lucrări de artă, între care, în mod simbolic, arzătoare de tămâie indiene, din argint: par nişte sarcofage ale poemelor, menite “scrumului” poeziei (versurile fiind „dricurile vreunui vis care s-a stins de îndată ce a fost aşternut pe coala albă de hârtie” - cum spune în Caetera desunt).

Pare la prima vedere ciudat că un om care a trăit atât de implicat în istorie, ca acest fost ambasador al Greciei la Consiliul Europei, la ONU, în SUA şi în alte câteva ţări ale Asiei Orientale şi ale Americii de Sud, nu s-a lăsat smuls din lumea esenţelor: explicaţia stă în harul său, care nu s-a lăsat distrus; un astfel de om iese luminat din înfruntări. În toată agitaţia “lumii de jos” n-a uitat că “permanentele colivii” în care se zbat oamenii au o poartă care se deschide brusc spre înălţimi şi prin care filosoful, poetul, misticul, circulă fără a fi condamnat să rămână doar într-un loc. Marea şansă a poetului e tocmai aceea de a trăi în lumi paralele, dând chip nevăzutelor (după expresia plotiniană, to en swmati aswmaton, necorporalul întrupat), ţinând în echilibru „cele de sus ca şi de jos”.

Două mi se par temele principale ale poeziei lui Vassilis Vitsaxis: exprimarea inexprimabilului şi translatarea între lumi, ambele, de sorginte antic grecească şi cu perioade de maximă înflorire în romantism şi simbolism. Cea dintâi e covârşitoare, majoritatea poemelor fiind o căutare a esenţelor imposibil de atins şi de rostit.

Devine evident că definiţia oferită de Diotima în Banchetul lui Platon este potrivită şi poemelor adunate în acest volum: „Toate artele sunt poihseiz, însă nu toţi artiştii sunt numiţi poeţi, fiindcă din ansamblul creaţiei (poeziei) am extras un singur gen, cel care priveşte muzica şi metrica şi numai pe acesta l-am numit poezie...” (Banchetul, 205C). Poemele lui Vassilis Vitsaxis „privesc muzica”, fiind făcute din acea materie translucidă care foloseşte tăcerile, parte din fluxul repetitiv. În căutarea de exprimare a inexprimabilului, ecouri din Blake, Novalis, Tagore, Claudel, dar şi din Baudelaire şi Kavafis se împletesc cu mesaje ale filosofiei orientale, dorul de Orient fiind inspiratorul multor poeme. (Mistica sufi şi Al-Hallag, sau filosofia indiană şi Upanişadele, care domină alte piese de rezistenţă ale volumului, precum Răscruce, Unde-am greşit şi Dialog - Katha Upanişad).

Cel de-al doilea leitmotiv, al translatării dintre lumi (artistul „traduce” experienţa sa interioară într-una exoterică, simbolic-pictorială), aduce şi obsesia hotarului dintre cele două lumi (Chiparos), a curgerii heracliteene (Vechea cărare), a permanentei pendulări între vizibile şi invizibile, oscilare, de altfel, favorizată de lumina Greciei (o hesiodică atmosferă a câmpurilor cu ierburi aromind în soare, între dangătul clopotelor de înmormântare şi sărutările îndrăgostiţilor – Toate laolaltă de-a-valma – între senzualitatea sublimată – Amurg – şi atingerea de istorie – Generaţia noastră - , între învolburările zeilor olimpieni şi surâsul iertător al Fecioarei). Poezia lui Vasilis Vitsaxis, cuprinzătoare prin echilibru şi perpetua balansare, prin scala de nuanţe şi armonie, continuă în vers idealurile diplomatului.

În traducere am încercat să urmez convingerile poetului, care admite pentru variantele în altă limbă „mici trădări faţă de formă”, dar cere „fidelitate faţă de trăsăturile interioare ale poeziei”. O afirmaţie din Poetica sa („Poetul, ca orice artist, este cineva care încearcă să se înţeleagă mai ales pe sine. Înţelegerea aceasta a sinelui îl determină să simtă propria lume, sunetele şi ritmurile ei, până şi limba lui, propria lui limbă. Traducătorul va trebui să cunoască bine şi în profunzime această lume, înainte de a încerca să o recreeze cu alte mijloace”- p. 316) m-a apropiat de această lume armonioasă, inspiratoare. Un trunchi are nenumărate posibilităţi de a da noi vlăstare.

Ajutorul dat în transpunerea textelor de către doamna Elena Lazăr, care, ca fostă colegă la Facultatea de Limbi romanice, clasice şi orientale, mi-a stat alături în descoperirea Greciei contemporane, este nepreţuit.



Vechea cărare



Oricât ţi-ar cere sufletul

Nu vei mai merge iar

Pe cea dintâi cărare.



Trestii şi rugi de mure

Răchite şi mastic

Voci dragi odinioară...



Cu cât ai mers, şi ele

Grăbesc la fel de tare.



Nu are stare drumul,

Doar râu şi alergare.



S-au dus cu el răchite,

Mastic şi rugii plini.

S-au dus vechile glasuri,

L-au presărat cu crini.



Nu încerca să cauţi

Acea dintâi cărare

N-o mai găseşti vreodată.



Schimbat-a râul cursul

Şi secetos e drumul

Ca albia secată.



***



Ascultă cuvinte secrete de-amor

Insectele-n ierbi

Muzici iambii superbi

Care-n piept de păduri se-nfior



Călătorule-opreşte aici e

Răscrucea Marii Tăceri

Lumea-i un luthier

Rândul tău să afli ce zice



Toate laolaltă

de-a valma



Când apusul îşi lasă

Cortina violet-aurie

Amintirile, rând pe rând

Mă iau de mână

Mă duc

Pe tărâmul sufletului

Unde lumina

Orbitoare a zilei

Se mai subţie.



Cât de mult seamănă-apusul

cu-n răsărit!

Sete după lucruri nemaivăzute,

Sete după toate câte se sting...

Toate noi!

Cele vechi, prăfuite de timp.



În smochinul bătrân

(De câte ori n-am trecut

Pe alături, nepăsător)

Am regăsit fiorul

De dimineaţă al frunzelor,

Şi-am văzut, ca atunci,

larg deschisă,

Palma monstrului ruginită

Aplecându-se fioroasă

Din creangă.



În bătaia vântului

Ca întâia oară m-am întrebat

Ce gigant mânios suflă oare?

Încotro pleacă norii, întins?

Încotro zburătoare?

Cum bunicul nu mai era,

N-am aflat

Ce se-ntâmplă cu focul care

s-a stins...



Margarete surorile soarelui,

Macii sfetnici îmbujoraţi,

Câte înmiresmate covoare

De pomişor şi de muşeţel

Le-am văzut acum iarăşi

îmbietoare,

Iar drumeagul din sat

De mii de ori străbătut

Părea pentru prima oară atins.



Cât de semeaţă clopotniţa

Sfântului Iannis!

Cât de înduioşătoare icoana Fecioarei

Cât de straniu răsună-n biserică

Psalmii, ecou mirosind

A tămâie şi faguri de miere.



Prima moarte în casă

Chipul ei palid

Cât de greu mirosul coroanelor

Câtă groază din pânza cea neagră

În albul balconului cu ghivece

Şoapte şi plânset încet

Dangăt rar, molcolm, depărtat,

Clopotele de ce tot bat?



Nopţi înstelate

Grădinile-n floare

Pe ascuns

Mângâiere-aripată sărutul furat

Pe obrazul ca focul –

Să fi fost doar sfială?

Iarba după întâia ploaie

Cu mireasmă îmbătătoare

Fierbinţeala zăpezii

Ce-ţi amorţea degetele precum şi

Faţa plină de zbârcituri

A mătuşii.



Toate laolaltă de-a valma

Ca un stup cu zumzet de-albine.



Sunete preschimbate-n culori

Mirosuri trecute în temeri

Lucruri care au devenit chipuri

Clipe în gust transformate.



Toate laolaltă de-a valma şi toate

În plin soare ca şi în amurg

La fel de străine.





Santorini



Insulă-a Greciei!

Mi-aduc aminte

Morile-arginte

Din tinereţe



Rotind semeţe

Mâini înainte

-n sărat-fierbinte

Vânt dând bineţe



... Cu albe vele

Sub multe stele

De cer senin



Nave-ale terrei

Lângă cratérul

Din Santorin...

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara