Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Din Cartea cu fleacuri:
Vede tot, ştie tot de Livius Ciocarlie

E o "natură mică" citesc despre un personaj. Asta sunt, o natură mică. E locul strâmt în mine. O hotărâre, o vorbă pe care vreau s-o spun, ori un gest, se schiţează un moment. După aceea, cuprins de lehamite, de lasă-mă să te las, renunţ.

Şi iată-mă trecut la feminin: ,Ai fi zis că era împrejurul ei ca un halou de lună difuză, vălul permanent al unei anumite indiferenţe, o privire estompată în cercuri tot mai largi, mult mai mult decât o căutare şi o atenţie îndreptate spre centrul a ceea ce privea."

Revenit la genul originar: ,Nu se făcea remarcat nici prin cunoştinţe, nici prin lacune, lucrul lui se menţinea, aşa zicând, într-un gri mijlociu..."

Maxone e mare acum. Rezolvă totul în casă, ne arată cum trebuie făcut ce este de făcut. Are grijă de noi. E puţin agasat că ne vede atât de nepricepuţi.

Medicul, poliţistul şi prozatorul, spune Doderer, fac sacrificiul de a vedea lucrurile aşa cum sunt. Cloşardul, îmi aduc contribuţia, a făcut-o, fără sacrificiu, înaintea lor.

Maxone participă la un joc pe computer cu o mulţime de echipe de pe glob. S-a nimerit ca într-a lui să fie şi români. Comunică cu ei. ,Ce înseamnă, ne întrebă, 'mă oftic'?"

Aseară ne-a făcut clătite. Un maestru bucătar. Securistul Clătită l-a botezat T. Vede tot, ştie tot.

Din timp în timp îl iau în mână pe Hrabal. Citesc câteva pagini, mă opresc. Mă uit la copaci. De nouă zile, din imprudenţa mea (j'ai presume de mes forces, adică am ridicat un fotoliu), zac pe pat.

Diferenţa dintre viaţă şi ce trăim noi este aceea dintre avionul căzut ieri în Bali, rupt în două, aprins, cu pasagerii alergând să scape de flăcări, de fum, cu foarte mulţi morţi şi, în ce ne priveşte, imaginea televizată a acelui avion. Deşi, e drept, în dimineaţa asta am avut un moment de adevăr. Deodată mi-am dat seama că, după un timp oarecare, ce trece de parcă n-a fost, oricât de lung ar fi, o să murim şi noi.

Înainte de ,a cădea la pat", lucrasem zilnic, la calculatorul Corinei, un text început încă de la Bucureşti, cu care să mă duc în octombrie la Avignon. În dimineaţa asta lungă, începută la ora trei, m-a străfulgerat întrebarea: ce treabă am eu la Avignon? Am aşteptat ora ceaiului ca să i-o pun şi lui T, am întors-o pe toate feţele şi am ajuns, vorba deputaţilor noştri, la consens: n-am nici o treabă la Avignon. Uşurat ce mă simt!

Am citit Hrabal în zilele astea de ,suferinţă". Pe alocuri, jocuri formale ori incursiuni în absurd. Merge şi asta, dar tot mai mult îmi place când înşiră berăriile din Praga sau când instructorul de mers pe motocicletă îl previne: ,Hrabal, dacă mă trânteşti, îţi trag un şpiţ în fund!"

Anterior, citisem, ca şi anul tecut, din Bardadrac al lui Genette. Vrând să fie prea des spiritual, devine vulgar. A bon entendeur, salut!

Rău, la drept vorbind, nu-mi pare decât că n-am ajuns anul ăsta să-mi văd scuarul de pe Limpertsberg şi că n-am fost, măcar încă o dată, în cimitirul Merl. A nu se confunda cu parcul Merl, care e populat la suprafaţă, pe când celălalt numai dedesubt.

Regăsesc la austriecii din epoca Biedermeier, enumeraţi de Claudio Magris într-o carte surprinzător de slabă, trăsături ce-mi sunt proprii: resemnare, renunţare, oboseală... Iar pe autorii aceia numai un benedictin îi mai poate citi. E totdeauna folositoare o coastă, ori măcar o codiţă, de drac. Sau să-mi atribui ceva din ,farmecul subtil care-l va aureola pe sceptic" în epoca de crepuscul a lui Franz Iosef? Să mă ,aureolez"?

Brentano: ,În niciun oraş nu e atât de uşor să nu faci nimic şi să nu te gândeşti la nimic..." Să mă mai mir atunci de ce mă simt vienez?

De peste şaptezeci de ani mi-e frică de viaţă. A fost destul. A venit vremea să-mi fie frică de reversul ei.

Îi iubesc pe aiuriţi. Alexandru George îmi telefonează ca să mă întrebe dacă mi-am schimbat numărul de telefon. M-a căutat toată vara şi nu m-a găsit. Vrea să ştie dacă facem plimbarea proiectată, ca să-mi vorbească despre casele din Bucureştiul vechi. Dar nu se poate în zilele următoare: e foarte ocupat. Şi de asta, ca să mă prevină, mi-a telefonat.

,Atomizarea progresează nu doar în relaţiile dintre oameni, ci şi în fiecare individ, între diferitele sfere ale vieţii noastre." (fr. 84) Ceea ce consideram a fi o trăsătură a epocii noastre a început deci mai demult. Cartea lui Adorno a împlinit jumătate de veac.

Cât timp am ţinut jurnal comportamental, de fapt nu scriam fragmentar. Tăietura, doar calendaristică, era aparentă. La lectură, nici nu se simt pauzele. Vine peste tine viaţă, până te sufoci. Eram un gol împrejurul căruia mişuna lumea. Abia mai târziu, de la Fragmente despre vid, am început să polisez fragmente. Unde era viaţă, acum e ceva ,select".

Se vorbeşte de mitul Imperiului. Va fi existând. Ba chiar şi există, eu însumi îl întreţin. Dar, dincolo de asta, nu mă refer la ceva imaginar. A rămas arhitectura şi civilizaţia străzii. La Gorizia, Zagreb, Liubliana, Budapeste, Viena, Cracovia m-am simţit mai acasă decât, acum, la Bucureşti. Decât în vechiul regat în general.

Îl aud pe Biju, pe Cultural, spunând că astăzi scriitorul trebuie să fie un manager al operei lui, fiindcă nimeni nu va veni să-i caute în coarne. Aşa e, are dreptate. Et je m'en fiche comme de l'an quarante.

,Orice ar face, intelectualul greşeşte" (fr. 86). O frază cu care rezonez imediat. Nu ştiu exact ce vrea să spună Adorno, nu ştiu dacă are dreptate dar, cum zic, rezonez. Şi mă simt, ca niciodată, un mare intelectual.

Instantaneu bucureştean. Dimineaţa devreme. Pe Pache, înghesuială de maşini. Înaintează greu. Un motociclist are să-i reproşeze ceva unui automobilist de lux. Automobilistul, arătând foarte la locul lui, coboară. Cei doi încep să-şi care pumni înfundaţi. Motociclistul loveşte mai vârtos. Jandarmii care păzesc Ambasada Greciei n-au nimic de zis. Nici măcar nu se amuză. Este, ai zice, un fapt banal.

Anton Holban: ,Oamenilor! Vă pare în adevăr rău după biata mea fiinţă, după inima care a bătut şi acum e ţeapănă, după mâinile în perpetuă agitaţie, acum imobile, după ochii cu care am privit, avid, lumea, acum stinşi? Atunci lăsaţi-mă în pace şi nu vă mai credeţi obligaţi să mă plângeţi." Până la ultima frază e dureros. Revolta de la sfârşit nu-şi are rostul. Aşa e, se trece repede peste episodul morţii unui amic. E normal. E destul că se opreşte lumea pentru cel care moare. N-o să se oprească şi pentru ceilalţi!

Totuşi, mă duc la Lourmarin unde chiar că n-am nicio treabă decât să le spun mesenilor, în seri abia luminate, că nu-i aud, însă în felul ăsta ajunge T să stea patru zile la Paris. Dintr-un singur motiv, nu-mi pare rău. Am cunoscut pe fata lui Camus şi pe Robert Gallimard.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara