Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Velimir Hlebnikov (1885-1922) de Leo Butnaru


(Chip îngemănat icoanei sfărâmate)


O iau aiurea, ca ieşit din minţi...
Eu - ziua de logodnă-a războiului, dementul iluziilor
Ori
Trup de muceniţă tras barbar pe roată.
Ţeastă lângă ţeastă-alătur
Fără rost, căci mintea-i şchioapă.
Mă joc cu pietrele, precum un balamuc zevzec
Aruncă zarul cuvântului-zeu.
Acolo, în hău de găvane se-nteţeşte pojarul
Şi dintre negrele gene dispare în veci
Gânditorul John Stuart Mill
Sărind prin geam în mâini cu o carte
Carbonizată
Bine'nţeles ştiind că-necăcioasa funingine
Care-l înghite - este a ta!
Călărind burlane, înţeleptul alunecă - un chip
Îngemănat icoanei sfărâmate -
Căzând făr'de suflare, înconjurat curând
De lumea gură-cască.

(1908-1916)



(Sub vremi...)
Ruşii zece ani m-au tot bătut cu pietre,
Ca şi cu o pietrificată trompă de elefant
Şi totuşi mă ridic, stau pe picioare.
Sub vremi, asemeni frunzelor mă înfior şi tremur,
Dar fix privindu-vă, neclintit. Doar ochii
Mai trimit în lume câte-un cuvânt stingher...
În groaznică, în oarbă confruntare
Din ochii mei vă potopeşte lavă selenară. Iar
Mă înalţ din spumă ca o stafie, însă
Pentru voi rămân a fi o stea
Chiar dacă mi-aţi furat şi nădragi şi pungă
Şi batistă, încât nici n-am în ce
Să-mi suflu nasul (nu râdeţi). Rămân cumplit
Ca astrul veacurilor crunte
Ce năpăstuieşte marinarul cu
Dublă nenorocire, furtună şi stei ascuns sub ape
Drept răsplată pentru erori de calcul sau
Leneşă concluzie pripită: "Nu se poate!"
În alergări de valuri să aflu unghiul bun
Dintre câmpul mării şi raza înălţimii,
Eu unul rămânând falnic şi neclintit.
Voi fi feroce, ştiu, nevrând să mor vreodată
Pe valuri legănându-mă, în golf, aproape, până
Veţi pricepe că întorcând a velei
Faţă albă de la blânda înţepătură
A firavelor raze, voi navele vi le-ndreptaţi pieptiş
Spre stânci, zdrobindu-vă de-a valma
Caravelele. Cu cât pare
Mai puternică o navă
Cu-atât mai grea e steaua şi mai necruţătoare.
Fiţi atenţi să nu vă rătăciţi
Când vă-ndreptaţi spre luminosul astru,
Cercaţi să depistaţi greşitul unghi
Pentru cerul meu şi apa mării.
Asemeni vouă, ştiu a iubi pământul.
Iar voi goniţi spre stâncile fatale,
Încât ar fi posibil să mor făr'de folos.
Dar să nu hohotiţi nerod, crezând
Că eu i-aş lumina prostiei mortuare
Mai slab ca farul ce abia de se mai vede
De pe puntea joasă-a chivotului vostru.
Sunt slab şi sunt obscur, dar sunt şi neclintit
În vreme ce un altul pe urme vă trasează
Siajul catastrofei. Cădea-veţi în afund
Dimpreună cu-nspumata dâră
Arcuită-asemeni curbei ce arată
Cota suferinţei bolnavului în febră. El este-al vostru,
E cu voi, pe când
Eu rămân supremul, Dumnezeu.
Chiar dacă
Zarea mea înceţoşată pare
Mai şubredă ca o copaie plină
Cu apă, aruncată peste pojar năpraznic,
Deocamdată încă albeşte-a sărbătoare
Vela pe catarg, şi mă ţin statornic,
Falnic, neclintit. Sunt duh etern. Şi lângă
Axa lumii prinsă în rotire amplă
Vă temeţi de-a mă înfrunta nemernic,
Crezându-vă în drept de-a-mi judeca Ideea.
Chiar dacă nu sunt urlet spăimos, asurzitor,
Ci doar o şoaptă sunt, un şuier slab ce-abia
Se-aude-n miezul nopţii. Un şuier slab, pe care,
E drept, nu-l agreează timpanele cometei.

(1921-1922)

(Prin noapte, hăituit de stele)
Pe-aici am colindat vrăjit,
Pe-aici am rătăcit asediat
De haita cuvintelor tipărite
Ce nărăveau visător
Să-mi încolţească albăstruia coapsă.
Anume eu eram unica gură de sondă
Prin care viitorul picura
În găleata Rusiei.
Beţia de propria-mi făptură aducea
A gât de burlan pentru ziua de mâine,
Pentru paporniţa ei de lacrimi.
În depărtarea nopţii domnea nimicul. Ceea ce
Mă frământa, mă chinuia - exact nimic, nimeni însemna.
Printre coloşii primordialelor mări
Alerg pe-o sacrosanctă potecă.
Prin noapte, hăituit de stele,
Dar şi luminat de ele.
O, minunată laviţă de ocnă!

(1921-1922)




(Pârghia)
O, monado, unu pur!
Ascultă graiul stelelor.
Şi strigă-le testamentul meu.
Acesta mi-i vânatul, splendid
Animal cu labe!
Toţi ceilalţi se-aruncă să-mi fure prada,
Spunând acelaşi lucru - testamentul meu.
Şi tu ca un Atilla fără arme, dar
Învingătorul rivalilor pe care
I-ai făcut datornici astrelor,
Înfeudându-i cerului cu
Puternica pârghie a Eu-lui.

(1921-1922)




Însinguratul
Atâta timp cât peste Ţarskoe Selo
Se revărsau cântecul şi lacrimile Ahmatovei,
Eu, deşirând ghemul vrăjitoarelor, ca un
Cadavru somnolent abia-mi împleticeam
Picioarele prin pustă, unde
Murea neputinţa. Actor obosit
Păşeam oricum, răpus, la întâmplare.
Dar între timp în grota-ntunecoasă
Cârlionţatul cap al taurului tenebrelor
Devora oameni, clefăind sângeros
În agresiva roire de insecte.
Din mila lunii, ca şi cum înfăşurat
Într-o hipnotică hlamidă, noptaticul peregrin
Sări somnambul din vis în abis,
Căzând, lunecând din stâncă-n stâncă,
Orbul ce eram înaintam cât vântul
Mă ajuta cu libertatea sa şi cât
Mă biciuiau piezişe ploi. Apoi
Încornoratul cap de taur l-am desprins
De grumajii muşchiuloşi, de oase, de vertebre,
Sprijinindu-l jos, la temelii de zid,
iar peste-o vreme
Ca un oştean al adevărului l-am scuturat
Peste pământ şi zări: Priviţi-l,
Acesta e! Buclatul cap de fiară
Ce-a tot înfricoşat gloatele!
Şi îngrozit
Am înţeles că nu mă vede nimeni,
Că trebuie să semăn ochi, că-n oarba lume
Trebuie să vină cel semănător de ochi!

(1921-1922)

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara