Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Ideilor:
Venerabilul Şora de Sorin Lavric

Dintre oamenii despre care auzim vorbin­du-se în jurul nostru, foarte puţini ajung să întrunească aceleaşi sufragii de simpatie sau să adune aceeaşi cantitate de antipatie. De obicei, fiecare are parte de o medie afectivă a opiniilor colportate pe seama lui: este lăudat într-o parte şi bîrfit în alta, potrivit unei reguli echitabile a distribuţiei statistice. De aceea, cine încasează o avalanşă de critici dintr-o anumită direcţie se poate consola cu gîndul că, din altă direcţie, veninul cu care este întîmpinat de unii va fi ţinut în cumpănă de afecţiunea altora. Cum însă nimeni nu poate mulţumi pe toată lumea şi cum niciun om nu poate stîrni acelaşi sentiment în sufletul tuturor, se întîmplă uneori ca părerile să fie atît de împărţite încît portretul pe care i-l putem face, bazîndu-te doar pe ceea ce spun alţii despre el, poate îmbrăca cele mai aiuritoare forme. Aproape că e un prilej de uimire să vezi cum, în aceeaşi secvenţă de timp, un singur om poate fi îndrăgit şi deopotrivă repudiat. Din acest motiv, se poate spune că, în lumea românească, există o marjă de eroare portrestică ce face ca un om cu o singură identitate psihologică să poată avea mai multe imagini publice. E ca şi cum l-ai supune unui lanţ de metamorfoze succesive în urma cărora îşi va schimba identitatea după culoarea afectivă a ochilor care îl privesc. Marja aceasta de eroare atinge îngustimea unei linii în cazul lui Mihai Şora. Domnia sa este intelectualul beneficiind de cel mai constant portret în ochii semenilor, mai toate umorile pe care le declanşează înclinînd de partea simpatiei. Cu alte cuvinte, Şora este omul care, culegînd cea mai mică doză de ură, atrage cea mai mare afecţiune. E filozoful împotriva căruia criticile, chiar dacă există, nu ating paroxismul patimii. E contemporanul nostru cel mai puţin duşmănit. De pildă, într-o vreme cînd, bănuindu-l de ocultarea unui episod din perioada interbelică, îl priveam cu o amărăciune suspicioasă, simţeam prea bine că nu-l puteam duşmăni. Era prea prevenitor în blîndeţea cu care îşi întîmpina interlocutorii ca să-i poţi purta ranchiună. Cînd am îndrăznit să-i mărturisesc rezerva, mi-a risipit suspiciunea imediat. Mi-a răspuns spontan şi senin, cu o francheţe cuceritoare şi nejucată. Cum nu e locul aici să vorbesc despre una din bîrfele iscate pe marginea numelui său, mă voi mărgini aici la schiţarea portretului său. Temperamental vorbind, unda de agresivitate pe care Mihai Şora o emană în jurul său este nulă. Este non-beligerantul prin excelenţă, cu o blîndeţe de stareţ nonagenar şi cu o serenitate de fiinţă imună la intemperiile culturale. Timiditatea incurabilă pe care o are îi dă aerul unei fiinţe introvertite căreia stîngăcia pe care o are în public, în loc să-i împrumute crusta unei blazări încruntate, aşa cum se întîmplă de obicei în cazul celor care îşi ascund sfiiciunea în spatele unei măşti de intransigenţă crispată, i-a dăruit o bună-dispoziţie netulburată. Şora e mereu senin şi cu fruntea descreţită, şi nu-mi amintesc să-l fi simţit vreodată adumbrit de vreo supărare. Şi chiar dacă nu are firea bătăioasă a omului hotărît să-şi impună mereu punctul de vedere, Şora nu are nimic din placiditatea lîncezitoare a nonagenarilor atinşi de senilitate. E lucid şi deplin luminat, cu o memorie pentru care l-am invidiat mereu. Apoi, e un om cu adevărat bun, dar nu un om cumsecade, dacă prin "cumsecade", folosit în sens peiorativ, înţelegem acea etichetă sarcastică lipită celor care, stînd în banca lor, încuviinţează smeriţi tot ceea ce îi înconjoară. Mai curînd poţi spune că de la Mihai Şora nu te poţi aştepta la nimic rău. Apoi, longevitatea lui ţine de stofă şi de antrenament. Anul trecut, cînd a primit marele premiu al revistei România literară, s-a îndreptat vioi spre microfon, cu paşi largi şi sprinteni, plini de vigoare, sub privirile curioase ale unui public care nu-şi putea explica cum un om de vîrsta lui poate să se mişte atît de energic pe treptele podiumului. Dacă unul din simptomele bătrîneţii este încetineala, atunci Mihai Şora nu a atins acest prag fiziologic. Judecat după gradul de receptare a operei, se poate spune că omul Şora e mai cunoscut decît cărţile sale. Îl ştim din ce am auzit despre el şi nu din ce-am citit din el. Celebritatea lui nu este una livrescă şi auctorială, ci una omenească şi directă. Între el şi public nu se interpun paginile scrise, ci figura senină, taciturnă şi bonomă a acestui peripatetician modern, agreabil şi înviorător. Pe deasupra, Şora are aura celui care trage după sine memoria unui secol întreg, semănînd cu un mărturisitor care, trecînd prin împrejurări deosebite, a trăit alături de oameni deosebiţi. De aceea, cel mai important lucru în cazul lui Mihai Şora este că există şi că poate depune mărturie despre vremurile prin care a trecut. Cred că una din tristeţile lui nemărturisite este că, dintre tinerii care vin la el, majoritatea nu-l întreabă despre filozofia lui, ci despre cutare eveniment trăit sau despre cutare personalitate întîlnită. În ochii noştri, Şora este martorul viu al secolului XX, dar un martor pe care nu-l cultivi din oportunism linguşitor sau din spirit de imitaţie. Cînd am realizat cîtă arhivă de date poartă în memoria sa, mi-am dat seama că unor astfel de oameni ar trebui să li se insufle viaţă eternă, pentru a putea să povestească mereu, generaţie de generaţie, ceea ce au văzut odată. Din acest motiv, despre Mihai Şora s-a scris mai mult decît despre cărţile sale, şi pesemne că osînda acestui cărturar este ca posteritatea să-i fie reprezentată cu precădere de memorii şi nu de opuri filozofice. Lucrul acesta reiese şi din volumul omagial pe care Marius Ghica l-a pregătit la Paralela 45 anul trecut, cînd Mihai Şora a împlinit 90 de ani. Mai toţi autorii care semnează textele vorbesc despre persoana lui Şora, nu despre cărţile lui. Aici nu e vorba de o lacună a unui volum cu adevărat exemplar prin antologia contribuţiilor conţinute şi prin scopul pe care îl are - elogierea unui intelectual - , ci de o obişnuinţă pe care o arătăm cu toţii în receptarea lui Şora: ne gîndim la seninătatea omului, nu la conţinutul operei. În fond, cărţile nu i-au fost citite decît cei care l-au întîlnit în carne şi oase, şi care au putut păstra, deschizîn­du-i lucrările, imaginea vie a autorului. Deplasarea intere­sului de pe om pe operă e tipică pentru genul de cărturtar căruia îi aparţine Şora: cărturarul ale cărui lucrări nu le citeşti decît dacă mai întîi l-ai întîlnit. Altmin­teri, cine deschide un volum de Şora fără să aibă nici o idee despre fiinţa lui vie, va renunţa repede. O cauză a neaderenţei publicului la cărţile lui Şora ţine de forma în care au fost scrise: dialoguri purtate de interlocutori ce mînuiesc o limbă pe jumătate filozofică şi pe jumătate literară, totul desfăşurîndu-se sub forma unor tatonări, reveniri şi ocoluri livreşti care, îngreunînd lectura, cer o serioasă probă de răbdare din partea cititorului. Apoi, limba lui Şora te poate induce în eroare foarte uşor, căci lasă impresia unor şuete poetico-calofile în cursul cărora doi sau trei oameni, străduindu-se să descrie lumea, propun o viziune asupra ei. Pericolul este ca muzicalitatea vădită a cuvintelor să-l facă pe cititor să uite că, sub crusta unor cuvinte banale, se ascunde un riguros demers filosofic. În realitate, atunci cînd terminologia nu mai poate surprinde accentul dorit de autor, ea trebuie să fie înlocuită cu o expresivitate pe care numai plasticitatea firească a limbii vii o poate avea. De aceea, categoriile filozofice au un folos a cărui limită nu poate fi supraestimată, iar în momentul cînd paradoxurile şi tautologiile nu mai pot fi evitate, intuiţia şi metafora se impun de la sine. Şi chiar acesta e modul în care procedează Mihai Şora. Îm privinţa viziunii sale, ca s-o înţelegem cel mai nimerit ar fi să recurgem nu la limbajul lui Şora, ci la o reprezentare intuitivă pe care autorul o propune în Eu & tu & el & ea...sau Dialogul generalizat. Problema este că, în lipsa unui desen, viziunea nu poate fi transmisă decît cu ajutorul jargonului, caz în care ne izbim de un limbaj dificil, a cărui lămurire cere ca termenii şoranieni să fie asociaţi unei reprezentări pe care autorul o prezintă în Eu & tu & el & ea...sau Dialogul generalizat. Cu riscul de a-l indispune pe cititor, voi da o mostră de jargon şoranian. Mihai Şora vorbeşte de o sferă de rază nulă pe a cărei suprafaţă se află "actele punctuale terminale". Acestor puncte de pe circumferinţa sferei le corespunde o "putinţă terminală globală" (PT). Cu alte cuvinte, actul punctual terminal îşi are temeiul în putinţa lui proprie (PT) prin vârful extrem al acesteia. Însă, la rândul ei, putinţa terminală globală este întemeiată prin intermediul "putinţelor intermediare" (PI) de către "universala putinţă de a fi" (UP), care nu reprezintă altceva decât centrul sferei. Acest centru poartă în sine un infinit pe care Mihai Şora îl numeşte "infinit de compenetraţie". Dar "universala putinţă de a fi" (UP) are nevoie la rîndul ei de un temei. Temeiul acesta se obţine printr-o implozie a centrului sferei spre un alt "tărîm", acesta din urmă referindu-se de fapt la o cine-itate atopică ce are un caracter personal. Pe scurt, e vorba de Dumnezeu. Simplificînd foarte mult, se poate spune că modelul ontologic al lui Mihai Şora este transpu­nerea, pe teren filozofic, a unei viziuni religioase de tip creştin. Nu-ţi trebuie cine ştie ce fler ca să-ţi dai seama că gîndurile lui Şora nu pot fi înţelese cu una cu două, şi în nici un caz de cei care văd în el un eseist obişnuit. Volume ca Sarea pământului, A fi, a face, a avea, Clipa şi timpul sau Eu & tu & el & ea... sau Dialogul generalizat îşi aşteaptă încă exegeţii. Pînă atunci se cuvine să ne alăturăm omagiului pe care Marius Ghica, alături de semnatarii textelor din acest volum, i-l adresează distinsului intelectual.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara