Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Prin anticariate:
Veniţi, credincioşi! de Simona Vasilache


Nu despre Adeste fideles, vechi colind intrat în rînduiala slujbei, la englezi, ci despre, mai puţin pioasă, tradiţia fidelităţii literare urmează să vorbesc aici. Asociată, în general, momentelor fondatoare, care ne-au lipsit - nu avem nici vreo secvenţă care să-i corespundă incredibilei aşteptări a Penelopei, nici coduri cavalereşti - fidelitatea nu s-a întîlnit cu socotelile personajelor noastre, mai degrabă necredincioase. Cîteva tipuri şi exemple.

Romantismul, proiectînd peste o întreagă epocă imaginea, anecdotică, a unui Kogălniceanu, bunăoară, iubind ţara lui şi femeile altora, a lucrat cu această dublă măsură. Ceea ce trecea ca un păcat unanim admis - de la îngăduinţa faţă de infidelitatea, să-i spunem, constituţională, arătată de C.A. Rosetti în A cui e vina? (poezia apare în Ceasuri de mulţumire, deci nu aprinde nici o dramă), pînă tîrziu, la Minulescu, trăindu-şi clipa în Celei care minte - în viaţa particulară, devine de netolerat în viaţa publică, deşi politica, deopotrivă de arme şi de salon, oferă destule exemple. Pildele lui Bolintineanu, ancorate într-un trecut fără prihană, aşa cum l-au vrut şi nu l-au găsit romanticii, obligaţi la minuţioase recondiţionări, rămîn simple înşiruiri de strofe, cu oarecare valoare pedagogică, în timp ce, pe lîngă partitura, stridentă, chiar nefirească, a fidelităţii începe să-şi facă loc, mult mai viguroasă, aria trădării. Fidelitatea presupunea o anumită discreţie (Iubind în taină, am păstrat tăcere... e tot o reţetă romantică). Abia călcătura strîmbă, dată în vileag, luminează retrospectiv ceea ce a fost şi nu mai este. Aşa încît, cu celebra revendicare "trădare să fie, dar s-o ştim şi noi", discreţia se ruinează definitiv şi, odată cu ea, fidelitatea.

"Credincioşii" lui Caragiale, care numai asta nu sînt, urmează foarte fidel (sic!) regula secretului ascuns cel mai bine în văzul lumii. Cuvîntul, nobil, stîrnind însă îndoieli prin emfaza cu care e rostit, îi îmbracă pe doi spărgători şi de familie, şi de principii: Tipătescu şi Chiriac. Că ei, în definitiv, ascultă, în maniera lor, de un imperativ mult mai vechi, pe care şi Pristanda îl tălmăceşte pe limba lui, anume "fii credincios ţie însuţi", e o altă socoteală. Că trădarea o fac împinşi de o anume impulsivitate, neascultînd de bunele instincte ale lumii lor, şi că săvîrşirea ei mai curînd îi pierde decît îi salvează e, iarăşi, adevărat. Dacă li s-ar da suficient timp, pesemne că aceşti fideli ar sfîrşi ca Bubico, neinspiratul, traducînd-o pe mamiţa pentru farmecele înşelătoare ale celui care-l va trimite - ironie! - la Zambilica, in aeternitatis.

Fidel, într-un chip ciudat, este Conu' Leonida. Nu doar pentru că susţine, cu toată teama de persecuţie (la urma urmelor, omul nu e un martir), ideile revoluţiei, ci mai ales pentru cum o pomeneşte, nefiresc de des, pe "răposata dumneaei - nevastă-mea a d-întîi". Numeralul nu arată aici doar o prioritate în timp, ci o adevărată fixaţie, dincolo de viaţă şi de moarte, a lui Leonida pentru această republicană, "mumă din popor". În familia lui Caragiale, fără copii - în schiţe, cînd apar, sînt întruparea, demonstrativă, a unor hibe, nicidecum personaje autonome - e, cred, singura referire la maternitate. Să fie aceasta explicaţia fidelităţii lui Leonida? Sau preia el, fără să-şi dea prea bine seama, devoţiunea însoţitorilor lui Garibaldi, care "de hatîrul lui, sînt în stare, trei zile de-a rîndul, să nu mănînce şi să nu bea, dacă n-or avea ce"? Fidelitatea, la Caragiale, o măsoară hatîrul. "Dacă mă iubeşti...", arma şantajului soft, pe buzele tuturor, este exact ocaua care cîntăreşte hatîrul. Iar mica dramoletă a lui Leonida, speriindu-se din nimic, şi căutînd pricini înalte într-o biată chermeză de mahala, pune în abis mecanismele politicii şi familiei, înfrăţite, din toate piesele lui Caragiale. Este secvenţa, dată cu încetinitorul - ar putea fi, păstrînd proporţiile, un film de groază - în care femeile, folosindu-se abil de politică, preiau controlul situaţiei. Fidelitatea lui Leonida faţă de dumneaei, cea dintîi, îl face ridicol şi servit pe tavă judecăţii - pe care a contestat-o mereu - a celei de-a doua. Iată cum credinţa într-o idee, improprie unei lumi care nu stă pe asta, sfîrşeşte prost pentru fanaticul ei.

Mult mai relaxată în privinţa fidelităţii, care nu mai funcţionează nici ca formă, este modernitatea. Dacă ne gîndim la dramele anxietăţii, mai vizibile sau mai marginale, fie ele Ultima noapte..., sau Subiect banal, fidelitatea mai curînd încurcă, decît salvează. Energii enorme se pun în slujba demontării ei, a subminării acestei idei care, prin fragilitatea ei imprevizibilă, torturează. Revolta modernităţii împotriva oricărui fel de pact îşi spune cuvîntul şi aici. Sub titluri ca Oamenii Măriei-sale, invocînd mai curînd vasalitatea, decît fidelitatea, acest soi de credinţă e, definitiv, o figură din trecut.

Ce aduce, suspectat mereu de pierderea azimutului, viitorul încă nehotărît şi nepus în forme? Fidelităţi fragmentare, mai degrabă obsesii, patimi şi apatii, în care credinţa cea mai vie întîlneşte negarea cea mai profundă. Nesincere şi trecătoare, şi una, şi alta. Trădarea reflexă a unor oameni neinteresaţi, mai dureroasă, pentru că mult mai greu de explicat, decît aceea sclipind sub steaua mutabilă a enteresului. Probabil e un semn firesc de îmbătrînire a culturii, proces care, se ştie, înlocuieşte fidelitatea, faţă de orice ar fi ea, cu scepticismul mai scutit de dezamăgiri. Totuşi, pentru personaje, ca şi pentru oameni, "dă-mi tinereţea mea, redă-mi credinţa" rămîne, chiar dacă imposibil de împlinit, o legitimă dorinţă de sfîrşit şi început de an.