Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Lecturi la zi:
Vernisaj liric de Tudorel Urian


Cistelecan, unul dintre comentatorii cei mai atenţi ai poeziei lui Constantin Abăluţă a observat, în cronica la volumul Drumul furnicilor (1977), mutaţia spre esenţializare petrecută în scrisul acestuia, de la suprarealismul devenit marca înregistrată a poetului în volumele publicate înainte de 22 decembrie 1989, la un soi de eboşe lirice, inspirate din universul mic, al "realităţilor umile". În realitate, aşa cum bine remarcă în alt comentariu acelaşi Cistelecan, pe urmele lui Gheorghe Grigurcu, saltul nu este chiar atât de spectaculos germenii inspiraţiei din banalul cotidian dezvoltându-se în excelente condiţii climatice chiar în sânul pretinselor (nu neapărat de autor) poeme suprarealiste. Altfel spus, în poemele mai vechi sau mai noi ale lui Constantin Abăluţă, imaginarul existenţial este acelaşi, viziunea artistică, sensibil diferită. Autorul (îşi) priveşte (propria) literatura(ă) cu ochii unui pictor. Marile (în cazul său, micile) teme rămân aceleaşi, modalităţile lor de transpunere în operă suferă însă modificări în funcţie de diversele etape din viaţa artistului şi de imperativele estetice ale epocii. Ceea ce se rămâne este l'esprit de finesse, delicata caligrafie - când sofisticat elaborată, când abia schiţată - a trăirilor şi sentimentelor.

Deşi multe par altfel, nimic fundamental nu s-a schimbat în lirica lui Constantin Abăluţă. Aceeaşi melancolie a singurătăţii, aceleaşi tristeţi (în mod paradoxal) luminoase răzbat din textele sale. Arealul insignifiant, obiectele lipsite de glorie care îl înconjoară îi produc în suflet o combinaţie de depresie şi linişte interioară. Totul este inspiră deprimarea, lipsa de iluzii, dezorientarea, dar oferă, în acelaşi timp, siguranţa unui cât se poate de real şi predictictibil spaţiu protector. Chiar dacă ziua de azi nu oferă prea multe iluzii de optimism, prezenţa aceloraşi obiecte şi fenomene familiare în arealul propriu asigură măcar garanţia că mâine nu va fi mai rău.

Influenţat, probabil, de tehnica haiku, poetul a operat, la un moment dat, un proces de concentrare a expresiei, de esenţializare a mesajului poetic, din reducerea unei revelaţii estetice la câteva trăsături de condei. În mod paradoxal, miza existenţială a acestor poeme minuscule este mult mai bine pusă în evidenţă decât cea în care imaginile şi obsesiile se aglomerează într-o dezordine suprarealistă. Ele lasă cititorului un spaţiu de meditaţie, spun adesea mai mult decât cuvintele care le compun.

Volumul Cineva care nu mă cunoaşte umblă pe străzi este un soi de expoziţie personală, definitorie pentru toată creaţia lui Constantin Abăluţă. El reuneşte eşantioane din toate perioadele artistului, dovedind prin aceasta că, în artă, există cale de dus şi întors, niciun drum nu este definitiv închis. Poetul pune laolaltă în acest volum şi versuri cu mai mult sau mai puţin legitime descendenţe suprarealiste, şi eşantioane bine filtrate, de puritatea compoziţională a haiku-ului, dar şi poeme ample din care răzbate răsuflarea artistică a lui Fernando Pessoa (unul dintre autorii de căpătâi ai poetului român). Totul se constituie într-un autoportret liric alcătuit din gesturi cotidiene, gânduri, obsesii, vise, amintiri, autocontemplări. Acel cineva care nu mă cunoaşte este chiar poetul. Fiecare vers e o modalitate surprinzătoare de autocunoaştere, aduce un element nou, deschide o poartă neştiută spre adâncimile sufletului. Perspectiva variază, uneori privirea este îndreptată spre un element din exterior, semnificativ pentru a fixa o eboşă a propriei sensibilităţi, alteori poetul se vede pe sine ca pe o fiinţă străină şi îşi schiţează autoportretul din câteva linii, cât se poate de "obiectiv", ca şi cum o altă persoană l-ar observa din exterior. "privesc/ în depărtare// crengile care cad/ luminează/cerul// fila de calendar/ are colţul îndoit// înotând prin frunze ruginii/ măturătorul/ şchiop// o vrabie ciuguleşte/ butonul soneriei// pe caldarâm/ în urma unui cauciuc/ soare timid// cineva intuieşte/ mireasma fiecărui vers// pe lac trece/ gonită de vânt/ o umbrelă deschisă// piatra aceea părea/ că se uită la cer (Părea că se uită la cer, p. 25). Niciun elan vital nu tulbură liniştea îngheţată a acestui tablou. Starea de spirit şi sensibilitatea "pictorului" devin evidente din perspectiva elementelor exterioare care îi atrag atenţia. Care este miza acestor instantanee culese din aspectele cele mai terne, de nimeni remarcate, ale cotidianului? Punerea în evidenţă a singurătăţii autorului (niciodată pomenită explicit în text), descrierea predispoziţiilor estetice destul de complicate ale artistului. Paradoxal, deşi cu excepţia primelor trei cuvinte ale poemului ("privesc/în depărtare") totul este o descriere exterioară, sensurile poemului trebuie căutate exclusiv la nivelul conştiinţei scriitorului.

Contemplativ prin definiţie, artistul este incapabil de acţiune directă. Viaţa sa se consumă în potenţialităţi, în scenarii imaginate, niciodată puse însă în practică. Poetul este ca jucătorul de second life. Trăieşte în spaţiul virtual, mai mult decât în cel real. "În acea zi ciudată/ mai multe vieţi se-ncrucişau în mine/ aş fi putut să o aleg pe fiecare/ aşa cum alegi merele pe-o tarabă/ doar că eu nu eram pregătit să împlinesc mesajul/ să completez fiecare rând/ cu o orbire pasageră/ şi stam inert la malul mării/ valul îmi scotea inima din piept/ cu o simplă irizare" (p. 69).

Unele poeme par scrise în tehnică pointilistă. Sunt structurate ca o succesiune de haiku-uri pe temă dată din care au fost eliminate absolut toate cuvintele parazitare. Mesajul este esenţializat, versurile au concentrarea cristalului, strofele pică precum picăturile de ploaie. Niciun cuvânt nu este inutil: "pisică pe coama/ zidului de cărămidă/ în plin soare// ridici gheara în aer după/ o muscă nevăzută/ rămâi nemişcată aşa// ghem alb şi negru/ nepăsător la pândă/ viaţă eternă căreia nu ştiu ce să-i răspund// pentru că sunt exact/ şi fulgurant/ ca o eclipsă" (p. 31).

Expert în produse poetice de tip micro-artizanal, Constantin Abăluţă se simte la fel de confortabil şi atunci când scrie poeme de amplă respiraţie, unele în evidentă cheie postmodernă. De altfel, poetul şaptezecist a fost, pe bună dreptate, considerat unul dintre precursorii textualismului românesc din anii '80. Excelentul poem O călătorie cu Fernando Pessoa este o sărbătoare a intertextualităţii, adevărat material didactic pentru explicarea principiilor textualismului. Simbioza de imaginar, dar şi de expresivitate poetică dintre Fernando Pessoa şi Constantin Abăluţă este formidabilă. Ca doi pianişti care interpretează o partitură la patru mâini, cei doi poeţi se armonizează perfect, sonurile lor lirice se află în deplină consonanţă: "Acum o sută de ani am ajuns în insula rodos împreună cu/ fernando pessoa/ în ceaţa zorilor ne-am spălat buzele spuzite cu litere latine/ şi goi am înfruntat vântul care păzea cetatea/ n-am fost răniţi niciunul dar oboseala noastră/ a născut un somnambul ce umbla noaptea pe creneluri// (...)// au fost dimineţi când pescuiam de-a lungul malului/ în vârşă peştii prinşi ne întristau/ inconştienţa cu care se bălăceau în continuare/ numărătoarea inversă a solzilor începuse/ şi noi recitam domol versuri/ ca nişte liturghii negre... (p. 103).

Lirica lui Constantin Abăluţă este elogios prezentată în Dicţionarul esenţial al scriitorilor români, coordonat de Mircea Zaciu, Marian Papahagi şi Aurel Sasu, dar nu a reţinut atenţia criticilor care au elaborat cele mai importante istorii literare publicate în ultimii ani: Alex Ştefănescu şi Nicolae Manolescu (în Istoria critică a literaturii române poetul este inclus doar la secţiunea de dicţionar). Întrebarea care se pune în urma acestei constatări este aceea dacă miza pe teme minore, stilul minimalist şi o anumită artificiozitate estetică pot transfera întregii opere o anumită senzaţie de inconsistenţă? Este minor un poet care caligrafiază uneori superb pe teme minore? Probabil, fiecare cititor îşi are propriile sale răspunsuri la aceste întrebări. În ce mă priveşte, trebuie să o recunosc, îmi place rafinamentul discret din poezia lui Constantin Abăluţă.