Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

versuri:
Versuri de Ştefan Melancu

Despre irealul din lucruri

xxx

După-amiază de cuvinte încă rămasă aici
şi privindu-te. Bătând margini de cer în margini
de sfinţi. Realul suflându-ţi în coaja rămasă de timp
tot lungindu-se

apoi privirea intră cu ochi cu tot în ea însăşi
lăsând afară doar semne de tine. Cum ar deveni vremea
nevreme ultime păsări primele
şi iarna naşterea încă-aşteptată

cum s-ar ivi insula ta târzie şi realul din lucruri
în ireal. În care poţi să-ţi aminteşti cerul răsfrânt
al tău pe când nu era nimic să îl tulbure –
timpul tău fiind al tău iubita în tine ascunsă
gura ei rană roşie
peste suflet

uitarea de afară îndoaie timpul
cuvintele cad în ele însele. Poţi tăcea însă
poţi tăcea cât partea
de înger pierdută în partea de Dumnezeu

xxx

Şi tot despre irealul din lucruri. În plină iarnă literele
umezi îţi umplu gura şuierând iar tu citeşti
cu voce propria-ţi viaţă – cum pleacă amiaza
trupul ei lung timpul şi animalul ei auriu. Cum apoi
urma lăsată un alt gând o şterge

Mai departe cuvintele nu răzbesc. E zona albă
cu străpungeri ale unui alt gând – marginile
înserează iar capătul înnoptează

vremea creşte în urmă
cu corpurile ei întinse ca nişte şaluri moi
şerpuind. Incurabil spui

de neclintit. Mergând astfel doar paşii şterşi îi vezi
linii linii alungindu-se oarbe. Doar un cuib mic de cer
lăptos psihedelic. Doar uitarea de peste ani a unor fiinţe
ştiute cândva într-o atingere de viaţă dintr-o altă viaţă

uită-se uitându-te
închipui-se!

Mergând astfel capătul e mereu capăt. Irealul împinge
lucrurile în umbra lor densă. Iarna tot creşte
în clipe umezi şi îngheţate prin care să-ţi strecori
viaţa pielea gândului din alţi ani

să strigi în tine ca într-un hău unde eşti copilărie
neînsămânţată de nimic în afara pustiului
cârlionţat? unde cioplitorul de stele umezi
din ani tineri?
unde?

şi hăul biciut fiind de un alt şi de un alt hău. Lucrurile mici
devenind şi mai mici iar tu din marginea iernii
tot strigâd te iubesc te iubesc!

xxx

Pe un cal negru cu coamă neagră drumul
se piteşte apoi sub cer se dezbracă de urme. Amintirile
îşi înnegresc rădăcinile într-un pământ ars şi într-o gură arsă
uitarea urcă dealul unui timp
golit în urechi înfundate ca într-o pâlnie
cu lumea ei plină deja
tic-tac îngropat deja

drumul ajunge apoi aici în valea noastră iubito
în plină iarnă lipit de tălpi

cuvintele trezite îşi mestecă venelor lor încărunţite
strigă sub umerii. Cuvintele îşi sapă propria gură
de acum în irealul de dincoace cu fiinţele lor mici
şi lucrurile mici

trupul şi sufletul îşi fac loc hăt departe
trecându-ne prin umbra lor –
stând de vorbă cu ce-am fi fost
şi ce n-am fi fost

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara