Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

versuri:
Versuri de Florin Costinescu

Până şi soarele

În zadar chem apele să revină
la matca în care izvoarele din adâncuri le născură,
în care au cunoscut prima lor feciorelnică învolburare,
îndrăgostite de bărbăţia malurilor abia stăpânindu-le valurile;
nicio veste nu-mi dau de-acolo, de unde s-au retras,
singure răstignindu-se pe crucea anotimpurilor – în urma lor
numai smârcuri întunecate, ierburi mâloase, resturi plutind,
aduse de valuri tulburi lovesc obsesiv linia orizontului
înclinată sub greutatea aşteptării
şi păzită de sfinţii renegaţi ai tăcerii;
nici ecoul nu se mai întoarce când îţi strig numele,
precum altădată. O mână, parcă, îl culege din aerul rece
şi-l ascunde sub mormane de frunze uscate,
mi-a mai rămas doar, vai, să mă bucur,
că mâna aceea nevăzută nu-l sugrumă,
precum femeia beată propriul copil,
găsit ieri mort, înfăşurat într-o pungă de plastic,
în grămezile de gunoi ale oraşului,
după cum ne spune o ştire de presă
care a traversat, până la exasperare, ecranele zilei;
altădată ecoul era viu, zburda după dealuri
jucându-se cu norii – baloane colorate lansate de îngerii spaţiului,
şi chiar mult mai departe,
reîntoarcerea lui năştea, la nesfârşit, alte sunete multicolore,
până unde îşi dădeau mâinile
zorii copilăroşi puşi pe joacă ai mai multor zile,
trezea ecoul din somn cu sunetul lui prelung-chemător
animalele sălbatice şi împrăştia roua pe iarba încă somnoroasă
deschidea cu suflul lui de nestăpânit ferestre demult ferecate,
până şi soarele era bucuros să-l audă întorcându-se
purtând sceptrul astral al biruinţei...


Între brume

Toamna la cules de brume,
să-ţi dau dragoste şi nume,
când e bobul mai argint,
mai rotund, mai aburind,
când e bobul mai isteţ,
mai flămând, mai iubăreţ,
când e bobul mai curat,
mai ascuns, mai înnoptat,
când e bobul mai visare,
mai tăcere şi mai boare,
mai devreme, mai trecut,
mai privire, mai sărut,
când e bobul mai pelin,
mai cu stelele vecin,
când e bobul greu-uşor,
mai cădere şi mai zbor,
mai frumos, mult mai frumos,
să mergem toamna pe jos,
la cules dumnezeiesc
între brume ce iubesc...


Cartea care se citeşte singură

Am văzut o carte, şi-am văzut-o bine,
cum într-un fotoliu se citea pe sine,
gestul ei, vă spun, m-a umplut de stimă,
însă m-a-ncărcat cu-o nouă enigmă,

Cine o-ndemnase să se răsfoiască,
şi apoi, mai mult, să se şi citească?
Am căzut, deodată, recunosc, pe gânduri,
citea serios, nu doar printre rânduri...

Aş fi întrebat-o care e motivul,
ştie ea ce-i verbul, ce e substantivul?
Dar n-am îndrăznit, am tăcut din gură,
era cufundată toată în lectură!

Când să plec mă vede - şi mă dumireşte:
Domnule, aşa-i când nimeni nu te mai citeşte...
Având timp în rafturi, praful fiind cam greu,
cititorul sigur îmi devin chiar eu...


Icoane pe aer

Şei şi scări, călăreţii-s aproape,
vor trece-n curând învolburatele ape
ale tăcerilor noastre, sfintele,
să ne aducă cuvintele...

Vom împodobi cu ele, albe, filele
să nu ni se usuce zilele,
să nu ni se clatine săptămânile,
să nu ne sece fântânile,

Le vom trimite apoi să ocrotească stelele,
să se joace cu ielele,
să se roage cufundate-n smerenie
să aprindă lumini la ceas de vecernie,

Aşa-s cuvintele noastre – sacră alcătuire
de cer albastru şi nemurire,
icoane desenate pe aer, înmiresmate,
îngemănare pură de clipă şi eternitate...

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara