Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi la zi:
Viaţa şi non-literatura de Iulia Alexa


Dorin Spineanu e un scriitor de la Iaşi, probabil jurnalist ca formaţie, autorul unor proze slăbuţe estetic, dar "compensate" prin pornografia şi umorul gros, de toaletă publică, justificându-se probabil prin intenţia scriitorului de a spune adevărul brut şi brutal. N-avem nimic cu astfel de dorinţi doar că realizarea lor efectivă ne lasă impresia unor scenarii necizelate de presă de scandal cu toată recuzita de târfe, beţivani şi cinism ieftin, într-un registru lexical adecvat fondului. Iulia e o cărticică ce adună patru proze din care ultima ar mai fi ceva-ceva, cu firele unei naraţiuni de spionaj sau şantaj politic, deşi tot cu personaje schematice, previzibile şi copiate parcă dintr-un film american de mâna a doua, de la nevasta alcoolică dar superbă de politician corupt la "bulangii" acefali si periculoşi. Povestirea se salvează întrucâtva pentru că nu poţi scrie cu blândeţe despre aiurelile şi potlogăriile primilor ani de după revoluţie din România, ba chiar "dă bine" să reciclezi câteva dintre clişeele infraliteraturii, doar că rezultatul, spre a fi valabil, are nevoie de mai mult de atât. Realism dur, sex şi politică ar fi reţetarul etern de succes la public, prezent cu ceva mai multă onestitate şi în Hustler. Autorul însă ţinteşte către literatură, de aceea face rost de mai multe perspective auctoriale, relativizează gradul de cunoaştere al fiecăreia dintre ele, e autoreferenţial din belşug, însă toate aceste procedee sunt "fumate" de mult, cel puţin în varianta clasică, de manual, aplicată de Dorin Spineanu aici.
Prozaismul şi blazarea, duritatea şi scârba sănătoasă de mizeriile acestei lumi şi de condiţia de scriitor, înţelegem că totuna cu cea de curvă, sunt substanţa păstoasă a primelor două proze, din care una e un fel de parabolă a creaţiei, gen "daimonul lui Dorin Spineanu către sine", şi din care vă cităm un fragment de dialog, semnificativ pentru restul: " -Tu eşti îngerul? L-am întrebat şi el a spus să ies că mă omoară de îndată ce se va şterge la fund pentru că s-a răhăţit în pantaloni şi că i-ar trebui mai degrabă o pereche de pemperşi decât scrisoarea pe care i-o adusesem." (...) " Nu eşti chiar un sfânt, s-a exprimat îngerul elegant. Dar îmi placi!". "Eşti homo? Vrei să mi-o tragi? Vii acasă la mine, mă scoli la o oră imposibilă şi-mi faci complimente?!". "Lupta lui Iacob cu îngerul" se rezolvă aici tot în cheia bătăii de joc, câştigă îngerul de fete bătrâne, virgine si poeţi, contra unuia de pisici abandonate. De data aceasta mi se pare nostimă soluţia, precum nostimă mi se pare şi acea povestioară sentimentală cu o enigmatică Iulie cu ochii verzi şi părul lung, în contrast cu alte personaje de o căutată şi supărătoare abjecţie, ce fac parte din amintirile din copilărie, fictivă sau nu) ale lui Dorin Spineanu. Ca şi Nică a Petrei, copilul din povestire are melodrama lui şi un limbaj aşişderea de colorat. El învaţă, cu o precocitate de bun augur, cum să şantajeze clienţii bordelului din localitate, mai ia şi câţiva pumni, dar o iubeşte pe Iulia cea frumoasă şi tristă, ajunsă târfă, evident. Mai există o figură feminină simpatică, acea Darie pierdută şi ea între ticăloşii acestei lumi deşerte, iar în rest... nimic. Personajele nu au relief, n-au viaţă sufletească, proza e senzaţională şi atât. Înţeleg faptul că autorul îşi doreşte să fie anticalofil, ba chiar supralicitează uzul argoului, însă acestea nu sunt nişte reproşuri ce pot fi aduse calităţii literare a unei cărţii. Ce se poate spune despre ea este că nu cuprinde decât o proză neexersată, fără adâncime, înecându-şi pasajele bune (există câteva) în colcăiala generală a personajelor abjecte, cu intenţia prea evidentă de a şoca. Aceasta ar putea fi o strategie bună pentru a-şi vinde ziarul, cade când vine vorba să faci roman sau nuvelă. Senzaţionalul are inconvenientul major de a se perima repede şi de a nu fi locuit (fatalitatea istoriei literare) decât genuri periferice, romanul poliţist, foiletonul etc. vandabile, e drept, însă nu tocmai capodopere. Chiar dacă admitem că literatura postmodernă reciclează aceste specii, această prelucrare se face parodic, cu o conştiinţă acută a procedeului, pe când aceste proze ale lui Dorin Spineanu se constituie doar într-o lectură agreabilă de tramvai, facilă şi fără mari pretenţii literare. Povestirile din Iulia se vor mostre de proză realistă dură, ce intenţionează să aducă în literatură abjecţia umană şi nu poate decât să o supraliciteze fără sorţi de valoare estetică.

Dorin Spineanu, Iulia, Ed. Polirom, 2002, 204 pag.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara