Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronică Literară:
viaţa şi opera lui Eugen Coşeriu de Nicolae Manolescu

Johannes Kabatek, Adolfo Murguia, A spune lucrurile aşa cum sunt. Conversaţii cu Eugeniu Coşeriu, traducere din germană, indici şi completări autobiografice de Adrian Turculeţ şi Cristina Bleorţu, Casa Editorială Demiurg, Iaşi, 2017, 278 pag.

simt nevoia să adaug un scurt comentariu despre Conversaţiile cu Eugeniu Coşeriu, cartea de la Casa Editorială Demiurg (R) de la Iaşi, recenzată de Sorin Lavric în numărul 7 al României literare.Autori: romanistul german Johannes Kabatek şi profesorul spaniol de filosofie Adolfo Murguía. Titlul complet este A spune lucrurile aşa cum sunt... Este traducerea literală a expresiei germane (limbă din care a fost tradusă cartea) „Die Sachen sagen, wie sie sind...”. Sorin Lavric a atras deja atenţia asupra faptului că în română expresia firească este a spune lucrurilor pe nume. Nu e, din păcate, singura eroare de traducere a lui Adrian Turculeţ, fonetician şi dialectolog ieşean, şi a Cristinei Bleorţu, spaniolistă la Universitatea din Suceava. Dat fiind stilul oral al Conversaţiilor, probabil nerevizuit, textul german va fi fost împănat de cuvinte parazite şi de exprimări aproximative care au trecut în română tale-quale, ceea ce, fiind vorba de un lingvist, nu e câtuşi de puţin recomandabil. E adevărat, totodată, că ediţia e riguros alcătuită, cu indici, completări bio-bibliografice, tabel cronologic, nota traducătorului şi tot aparatul ştiinţific necesar.

dincolo de aceste neajunsuri, cartea este absolut remarcabilă. Este, de altfel, motivul principal care m-a determinat să revin asupra ei, după cronica minuţioasă şi pertinentă a lui Sorin Lavric. Cu atât mai mult, cu cât eu văd în Coşeriu mai ales lingvistul, nu, asemenea lui Lavric, filosoful limbii. Coşeriu a fost un pasionat teoretician, e drept să precizez, nu însă un filosof al limbii, propriu vorbind, chiar dacă a avut la un moment dat pretenţia de a construi un sistem. E şi una din cauzele respingerii „fragmentarismului” unor Cioran şi Wittgenstein. Coşeriu a pus în circulaţie câteva concepte lingvistice considerate valabile şi astăzi. Cât despre sistem, el nu era filosofic, ci strict lingvistic, în măsura în care reprezenta o încercare de teorie unificatoare a studiului vorbirii, limbii şi textului. Coşeriu însuşi îl numea „lingvistică integrală”. Înaintea lui, specialiştii excelau în a distinge cele trei lingvistici. Saussure, de exemplu, distingea langue de parole. Cei care se ocupau de text se considerau stilisticieni. Şi aşa mai departe. Coşeriu i-ar fi vrut reuniţi, mai ales că, trăindu- şi o mare parte a vieţii în mediul universitar german, s-a lovit tot timpul de o tendinţă de fărâmiţare a disciplinei, care se reflecta până şi în bibliografia accesibilă într-o universitate sau în alta. Cât priveşte lingvistica textului, una din contribuţiile lui originale, pe care o cred definitivă, a apărut în l din 1995 (traducere D. Funaru) şi în volumul de Prelegeri şi conferinţe, tipărit de Universitatea din Iaşi în 1994. Teza este pe scurt aceasta: limbajul poetic reprezintă actualizarea simultană a tuturor latenţelor limbii: fonologice, semantice, gramaticale, contextuale, istorice şi restul. De la esteticienii de odinioară la poeticienii moderni n-a existat o definiţie mai clară şi mai exactă a poeticităţii.

Conversaţiile nu sunt interesante doar sub raport lingvistic. Primele capitole, biografice, urmăresc îndeaproape formarea intelectuală a marelui lingvist şi, totodată, cotidianul provinciei din nordul Basarabiei, în anii de dinainte de 1940 (Coşeriu s-a născut în 1921 într-un sat de lângă Bălţi). Lavric a insistat asupra acestor pagini, evocatoare şi instructive. Trecând prin Iaşi, Coşeriu profită de o bursă şi ajunge în Italia, apoi în Uruguay, de unde provenea soţia lui, în fine, din 1963, în Germania, la Tübingen, unde încetează din viaţă, în 2002. Conversaţiile datează din anii 1990. Imensa lui operă şi prestigiul profesorului universitar îi poartă paşii prin întreaga lume, la conferinţe, simpozioane, reuniuni omagiale sau cursuri universitare. (Poliglotul vorbea şi scria în germană, franceză, spaniolă, portugheză, engleză, rusă şi alte limbi, printre care, desigur, româna).

l-am cunoscut personal pe Coşeriu în toamna lui 1967, când l-am vizitat la Tübingen, împreună cu Paul Miron. Nu ştiam atunci că se stabilise în Germania doar de patru ani. Dar câte nu ştiam despre el! Aruncându-mi o privire pe bibliografia de la sfârşitul volumului de faţă, constat că publicase până la 46 de ani, câţi avea când l-am întâlnit, 36 de studii de specialitate. De asemenea, câteva proze şi poezii, mai ales din vremea studenţiei. Până la sfârşitul vieţii va mai publica aproape 400, la care se adaugă numeroase inedite. Aş putea spune aşadar că în 1967 Coşeriu nu era încă celebritatea mondială de astăzi. Îmi spusese unele lucruri despre el Paul Miron, care îl admira, ca şi pe Hugo Friedrich, profesor la Freiburg, pe care tot prin el l-am cunoscut, ca să nu mai vorbesc de Heidegger, una din acele întâlniri memorabile, care ar trebui să te marcheze pe viaţă. Ar trebui: din nefericire, doar aceea cu Heidegger a avut un oarecare efect asupra mea, fiindcă pe marele filosof îl preceda o faimă atât de mare, încât nu m-am dus la el, cum se spune, cu degetul în gură, ci m-am pregătit, am citit, am întrebat. Chiar şi în aceste condiţii, nu mi-a venit ideea de a nota, fie şi mai târziu, conţinutul discuţiei. Aşa că nu mi-am amintit niciodată, azi cu atât mai puţin, decât în linii mari, ce spusese Heidegger. Coşeriu era prea tânăr ca să mă determine, prostul de mine, să-i aştern pe hârtie vorbele. Eram mai degrabă interesat de uriaşa bibliotecă decât de ce spunea. Căscam ochii la ea şi mi se părea neverosimilă. N-aveam habar nici măcar de faptul că o cărase de-a lungul lumii. Azi mă întreb cum va fi arătat biblioteca lui Coşeriu ani buni după aceea. Şi, apoi, făcusem eu însumi în facultate lingvistică, nu eram inocent în materie ca în cazul filosofiei lui Heidegger, îi avusesem profesori, ca şi Coşeriu, pe Iorgu Iordan şi pe G. Călinescu, şi totuşi! Miron nu ştia sau uitase, de exemplu, că debutul semnificativ al lui Coşeriu fusese în „Jurnalul literar” al lui Călinescu, unde viitorul lingvist ucenicise umăr la umăr cu George Ivaşcu. Cunoşteam „Jurnalul literar“, scrisesem despre el, colaborarea gazdei noastre o ignoram, probabil pentru că nu auzisem de Coşeriu. Am învăţat totuşi ceva din aceste întâlniri extraordinare: că nu e de ajuns să existe respect faţă de înaintaşi (generaţia mea a ştiut totdeauna să-l arate), e nevoie şi de o oarecare experienţă culturală ca să profiţi cu adevărat de o astfel de şansă, cu alte cuvinte, să ştii să legi lucrurile, să ai în minte istoria şi contextul lor. De aceea, uneori, întâlnirile se petrec prea devreme. Mărturisesc astăzi, nu fără oarecare jenă, că lucrurile exact aşa au stat în cazul întâlnirii mele cu Eugeniu Coşeriu.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara