Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Eseu:
Viaţa şi opera personajelor de Horia Gârbea

Din literatura română nu lipsesc îndrăgostirile pătimaşe, trădările şi suferinţele din iubire, dar nici amorul pe bani. Cazurile de prostituţie masculină sînt mult mai rare decît cele ale prostituţiei feminine, profesiune ancestrală. Un gigolo apare totuşi: e Lică Trubadurul, maestrul de călărie al prinţesei / făinăresei Ada din Concertul… Hortensiei Papadat- Bengescu.

Cazul cel mai celebru de prostituţie relatat într-un roman, pentru că este şi cel mai problematic şi cel mai bine descris, este cel al actriţei Emilia Răchitaru. De fapt drama nu este a ei, ci a celui care o iubeşte ca prostul, poetul şi gazetarul George Demetru Ladima. Cu un excelent simţ dramatic, Camil Petrescu urmăreşte în Patul lui Procust două „cazuri” de iubire imposibilă. Unul este cel al îndrăgostirii, practic vicioase, a idealistului Ladima de o femeie care este, tehnic şi moral, o prostituată. Prin arta qui pro quoului, Ladima o vede exact pe dos decît este în realitate şi vizibilă pentru toţi. El crede că e o actriţă talentată, chiar genială, că e bună şi generoasă, ba chiar, fiind odată supărat pe ea, nu o sărută ca să o „pedepsească”. Nutreşte planuri matrimoniale cu acestă secătură. Şi, esenţial pentru desfăşurarea romanului, îi scrie mereu scrisori, din care, după sinuciderea sa, Fred Vasilescu îi reconstituie existenţa.
Din partea cealaltă, din perspectiva Emiliei, Ladima este un tip ridicol, lesne manipulabil şi uneori vag util. Pe de altă parte, din punctul de vedere al lui Fred Vasilescu, care o citeşte exact, Emilia este strict un obiect sexual. Prin patul Emiliei trec mulţi bărbaţi, între care şi deputatul Nae Gheorghidiu. Pe el prezenţa în camera de alături a lui Ladima, venit intempestiv, îl excită suplimentar. Faţă de Fred, Emilia nu face niciun secret din relaţiile ei sexuale. Însăşi sora ei, Valeria, cu care locuieşte, consimte la ele fără nicio discuţie, oferind amantului plătitor dulceaţă făcută gospodăreşte cu mîna ei. Emilia are totuşi principii: nu se culcă cu niciun coleg de teatru pentru a nu stîrni invidii. Mi se pare nu numai evident, dar şi admisibil că Emilia este cel mai verosimil personaj al romanului, mai mult decît selenara Doamnă T. Această afirmaţie, cu care, în liceu, am stîrnit contrarietatea excelentei mele profesoare de română, este susţinută şi de observaţia că, în general, personajele negative sînt cele memorabile. S-ar putea reproşa lui Camil Petrescu o anumită înverşunare împotriva Emiliei, care n-are nimic bun sau plăcut în ea. Dar, pe de altă parte, există şi asemenea oameni, care pe deasupra, ca Emilia cu o verişoară croitoreasă pe care o plăteşte insuficient, se mai şi cred generoşi. Oricum îi rămîne autorului Patului lui Procust – de ce nu s-ar fi numit romanul Patul Emiliei? – meritul realizării celei mai notorii şi mai bine construite tîrfe din literatura română.
La Camil Petrescu mai apare o actriţă- tîrfă, Nora Ionescu, anterioară cronologic Emiliei, în piesa Jocul Ielelor. Gelu Ruscanu află, abia matur fiind, că tatăl său, sinucis pe vremea cînd el era copil, a făcut-o din pricina şi cu revolverul oferit anume de această femeie şi ţine nu numai s-o cunoască, dar s-o şi posede fizic. Bizară pornire la un tînăr faţă de o femeie nu numai ticăloasă, dar evident fanată. Nora Ionescu recunoaşte în faţa lui Gelu că nu îl iubea pe tatăl acestuia şi nici pe un altul, ce o întreţinea concomitent, ci pe un partener al ei de scenă. E limpede că autorul, un obişnuit al teatrelor, avea o părere formată despre moralitatea actriţelor.
Niscai tîrfe apar şi în drama Danton la un ospăţ nocturn al liderului revoluţionar care, la final de act, smulge rochia de pe una dintre ele. În montările, puţine, ale dramei, scena a fost eludată, e de presupus că nicio figurantă nu şi-a asumat rolul. Sau regizorii n-au insistat destul.
Ne putem întreba dacă Ela, soţia lui Ştefan Gheorghidiu din Ultima noapte de dragoste… e o prostituată din punct de vedere material, căci moral aproape sigur este. Ea uzează de propriul trup pentru a-şi convinge soţul să treacă pe numele ei o sumă de bani pentru cazul că el ar cădea în luptă, ca să nu se mai confrunte cu pretenţiile surorilor eventualului erou mort pentru patrie. Ştefan, exasperat de flirturile ei, pleacă acasă singur de la o petrecere şi aduce în patul conjugal o tîrfă veritabilă cu care, la ziuă, îl găseşte Ela. Aceasta se oripilează, dar boarfa are replica adecvată: dacă ţine la patul ei, să doarmă în el, nu să umble noaptea „teleleică”.
O prostituată mai fină, tot „artistă”, este şi Georgeta, întreţinuta unui general din Enigma Otiliei, acesta împărţindu- i farmecele cu prietenii săi şi îndemnîndu- l pe tînărul neexperimentat Felix „să o cultive” şi să nu o neglijeze. Ceea ce el face, plin de scrupule c-o trădează pe Otilia. Georgeta are planul unei căsătorii de faţadă cu prostănacul văr al lui Felix, Titi, dar în epilog se va mărita cu volubilul şi ticălosul Stănică Raţiu, un „maestru al combinaţiilor”.
În teatrul românesc mai apare, în chip de femeie fatală, o tîrfă cam păguboasă: Wanda Serafim. În Gaiţele lui Kiriţescu, ea îl seduce scurt pe Mircea Aldea. Margareta, soţia însărcinată a acestuia, se sinucide. Nu-i clar ce vrea Wanda, venită din străinătate să mai vîndă o moşie, semn că n-o duce prea bine: un soţ de conjunctură sau un amant „de inimă”? Pentru că Mircea bogat nu este, trăieşte oarecum pe seama soţiei, chiar dacă nu ia bani din zestrea ei, cum îl acuză familia ostilă a Margaretei. Mai curînd îl seduce aşa, de pamplezir, sau, mai grav, din capriciul autorului ca să iasă un pretext dramatic. Mă tem că ultima ipoteză e valabilă.
Tot la Kiriţescu există o prostituată neizbutită dramatic, Florentina, din piesa omonimă. Profită de absenţa soţului, coproprietar la o mină de aur, mai mult plecat la exploatarea lui, ca să umble cu diferiţi amanţi care îi întreţin luxul, neglijîndu-şi grav copiii. Cînd soţul revine, flirtează neruşinat cu partenerul acestuia atrăgînd reproşul omului, apoi pasează servieta cu banii lui amantului titular, cu care se vede că vrea să fugă. În final, cuprinsă de remuşcări neverosimile, se sinucide prin aruncare pe fereastră. Piesa s-a jucat la vremea scrierii, dar a adunat doar vreo 11 reprezentaţii.
În vasta Cronică de familie a lui Petru Dumitriu e plin de femei cu moravuri absolut scandaloase, dar puţine sînt propriu-zis curve cu tarif. Mai degrabă ele îşi exploatează corpul pentru a atinge interese ori pur-şisimplu pentru a încerca senzaţii noi. Una devine doamna Duca şi, din această înaltă poziţie, îşi traduce soţul cu toţi aviatorii nemţi, pe atunci aliaţi, de la o baterie antiaeriană menită să apere Ploieştiul de americani. Seară de seară „le arată via” pe rînd, în timp ce nobilul soţ devine morfinoman şi alcoolic.
Alta, Gabi, actriţă şi ea, în linia deschisă de Camil, întreţine iluziile amoroase ale lui Cezar Lascari exploatîndu- l în folosul „peştelui” Bobi cu care fuge luînd şi bijuteriile naivului Cezar.
În Cronică de familie o femeie care îşi doreşte să răzbată prin trupul ei este Elvira Vorvoreanu. Ea îl părăseşte pe cel care o întreţinea, Giurgea- Roşcanu, pentru un apropiat al regelui Carol al II-lea, ţintind să ajungă în patul regal şi s-o detroneze pe „oficiala” Elena Lupescu. Îl convinge pe amant s-o „împrumute” suveranului ca să-şi întărească poziţia, periclitată de avansurile Lupeascăi faţă de acest aghiotant. Aici apare neprevăzutul sub forma singurei boarfe tarifare din roman: o oribilă prostituată de Calea Victoriei, mare cartofoare, supranumită „Foamea Neagră”. Excitat de iminenta sosire, în premieră, a Elvirei, regele o agaţă pe această căzătură. Află însă de la ea că există un bordel-tripou care nu-i achită „cuvenita” taxă. Enervat de situaţie şi satisfăcut sexual, regele nu mai are chef prea mare de Elvira şi aceasta ratează ocazia vieţii ei.
Episodul, bine scris şi cu personaje memorabile, între care Elena Lupescu însăşi, e totuşi o şarjă. Cupiditatea regelui care îl cheamă noaptea pe prefectul poliţiei pentru că un bordel nu cotizează la conturile lui nu e credibilă. Nici faptul că, aşteptînd o amantă dorită din lumea, totuşi, bună, un monarh nu poate răbda cîteva minute şi înhaţă o tîrîtură sinistră de pe stradă.
Desigur, multe alte prostituate apar în literatura noastră, la cei doi Caragiale, la Ionel Teodoreanu, G. Brăescu, Anton Bacalbaşa, Eugen Barbu, Radu Tudoran şi în operele multor altora. Un viitor episod pe această temă devine, fără îndoială, necesar.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara