Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Prin anticariate:
Viaţa în sepia de Simona Vasilache

Pare mai elegantă, această viaţă de pe care s-au luat culorile, desenată în cerneală de luptă, urma cefalopodei atacate. Viaţă pe care n-o mai ai, dar ale cărei dureri le simţi, ascuţit, ca junghiurile în membrele-fantomă. Despre ea, ilustrată din altă lume, amestecînd renunţări fine cu jinduri groase, după lucrurile cele mai neînsemnate, îngăduite celor vii şi liberi, scrie Blecher Vizuina luminată. Un jurnal din anii goi, prin care se merge cu paşi mici, vătuiţi, ca-n preajma bolnavilor cu viitorul fragil şi măsurat. Anii de sanatoriu. Care se opresc, cu viaţa, în 1938. Abia în 1971, Saşa Pană restituie, în ediţia de la Cartea Românească, textul complet al acestor însemnări.

"Tot ce scriu a fost cîndva viaţă adevărată" e începutul chinuitei călătorii spre memoria jupuită a corpului. O memorie cu învelişurile sfîşiate, care nu mai are acurateţe, doar reacţie. Sensibilitatea haotică, pulsînd agonic la orice atingere, a unei bucăţi de carne moartă-vie în contre-jour. Pe cît în ea înaintează moartea, capătă profilul frumos al fotografiei, al mulajului. Pe cît n-o părăseşte viaţa, o viaţă de sînge şi de limfă, de lichid umplînd pînă la sufocare vizuina, se zbat în ea ultime, ridicole dorinţi. Între ele două, între eleganţa ghipsului - ce statuie ar fi, de n-ar prinde trup la mijloc! - şi mizeria fiziologiei se tîrăsc zilele delicatului autopsier al propriei persoane. Învăţînd să trăiască înăuntru, să încerce, în acelaşi timp, gînduri de om şi senzaţii de animal: "aceeaşi întunecime nesigură, aceeaşi cavernă intimă şi cunoscută, aceeaşi vizuină călduţă şi iluminată de pete şi imagini neclare, care este interiorul trupului meu, conţinutul Ťpersoaneiť mele de Ťdincoaceť de piele." (p.15). Nu e, acolo, nici o surpriză, afară de instinctul de a trăi, care-l părăseşte pe cel care se pregăteşte să n-o mai facă: "curios sentiment de egoism, de securitate şi nu ştiu cum de mică perfidie morală de a privi un bolnav, ştiind că peste cîtva timp are să moară în timp ce el nu bănuieşte nimic." (pp. 16-17). Morala n-are nici un amestec. E o solidaritate a ţesuturilor vii împotriva părţilor inerte, care au fost odată ale lor, dar nu mai sînt. Pură biologie, impusă cu cinism în faţa sentimentelor sociale. Teama lui Montaigne, de neputinţa de a controla animalul care moare, şi se sperie, cu raţiunea ta de om încă vie, e întreagă în această dramă a deraierii privite lucid. Iată episodul dorinţei distrugătoare de a bea, nevoia avidă de apă a unui bolnav care trebuie să-şi înfrîneze un gest la îndemîna oricui: "toate frazele şi toate încurajările ce mi le dădeam în gînd, deveneau şi ele călduţe, uscate şi aride şi nu făceau decît să-mi mărească chinul cu un fel de ameţeală logică în plus, un fel de delir plin de raţionamente şi de argumente medicale, peste care se cernea mărunt cenuşa fadă a setei mele devorante." (p. 21). Un om cu judecata întreagă şi fiinţa debilă visează la răsfăţul cu apă chioară, apa care-l otrăveşte, în vreme ce infirmiera lui visează la spectacolul cu Marlčne Dietrich. Două măşti ale aceluiaşi ridicol.

Ridicolul acţiunii, care te face, luîndu-te cu nimicuri, să nu pricepi nimic din "gravitatea clipei în care moare un om" (p.26). Viaţa contemplativă, mai cu seamă cînd obiectul contemplaţiei e o persoană care se dezlînează, nu se suportă pe sine, trebuie să-şi ocupe zăbava cu acţiune. Pe care n-are unde-o consuma decît în vis: "îmi place de asemenea să cred că în lumea somnului există cel puţin o plachetă de versuri semnată de mine pe care oamenii adormiţi o citesc în coşmar..." (p. 30). Şi ce vise macină gîndurile corpului captiv! O viziune orwelliană, a poliţiştilor-cîini, care-i închid în cuşti pe poliţiştii-oameni, o alta, a unei pieţe cu desăvîrşire roşii, din care se desprinde şi porneşte prin oraşul multicolor o femeie în roşu din cap pînă-n picioare, o măcelărie-antrepriză de pompe funebre, în care un radio ciudat fabrică uneori mezeluri şi alteori obiecte greşite, fără nici un rost: "blană de vulpe din cozi de cireşe pentru infuzie"; "maşină de scris din caşcaval" (p. 113). Cîtă înspăimîntătoare inutilitate - nu e lumea lui Orwell aceea în care nimic nu mai serveşte la nimic, în afara unui ţel suprem, şi-n care nimeni nu mai e la locul lui? - în aceste vise ale vieţii care pleacă în altă parte! Lucruri care se-ntîmplă degeaba - bolnavii discută despre aviaţie, o muribundă primeşte, de la iubitul plecat pe oceane, "piei tăbăcite de animale mici şi sălbatice" (p. 61), dar care au rostul de-a distrage atenţia, de-a da un viitor scurt şi năpădit de planuri unor suflete care-şi cerşesc de la trupuri fiecare oră, de-a tăia o lucarnă în peretele vizuinii. Rezistenţa măruntă ("eşti un erou în felul d-tale" - p. 75), demnitatea şifonată a unei fiinţe hiperexpuse ("eram pe ciment, dîrdîiam de frig şi nu ştiam ce să fac" - p.145) o să treacă, oricum, nebăgate de seamă.

Din cînd în cînd, vara, în furtună, aerul se umple de pămînt. Care cade cum s-a ridicat: "tot ce facem, tot ce trăim, lăsăm să se topească în aer şi aerul pe locul acela se reface fără urmă. Toată claritatea lumii absoarbe viaţa noastră." (p. 137). E claritatea, mai bună decît a oricărei poze în culori, a fotografiei în sepia. Frumoasă, suplă, elegantă. În contururile ei, cîtă umbră! Cîtă nevoinţă trăită, pentru liniştea unei amintiri...