Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi la zi:
Viceversa de Simona Vasilache

Nu cred să fie, pe aţa basmului, nod mai nesuferit decît dilema răscrucii: ,De-o vei lua la stînga, te vei căi, de-o vei lua la dreapta, iară te vei căi." Ca să nu mai spun că răspîntia o străjuieşte, de-obicei, vreo sfîntă cîrcotaşă, ce habar n-are, chipurile, de calea cea oablă. Aşa că, sorţii nelăsînd s-o faci pe craiul din Alexăndrie, nu-ţi rămîne decît să mergi între două cărări. Înfundate. Adică (fiindcă acum se scriu basme urbane, cu maşini...), să depăşeşti tot timpul pe linie continuă. E tocmai ce face, bruscînd regulile de circulaţie (printre doctrine...) şi zăpăcind angrenajul de direcţie, Dan C. Mihăilescu în Îndreptări de stînga (rapel la Stîngăcii de dreapta), volumul recent apărut la Humanitas, primul dintr-o serie.

Prefaţa autorului pare-a vinde cartea drept dare de seamă (ambidextră...) în fel şi fel de politici. E, fireşte, şi asta, cîtă vreme genul proxim al aproape oricărei discuţii, de la ,partizanatele" canaliei de cozi, pîn' la foiletonistica de ziar ori revistă, este pusul ţării la cale (prin ,ţară" puteţi înţelege orice...). Da, numai că deosebirea dintre nişte ,geometrii" minimale, croite din refuz (vasăzică punct) şi alternative (vasăzică virgulă), îndeajuns pentru dansurile propriu-zis politice, ba pe stîngul, ba pe dreptul, şi Îndreptări de stînga stă în relativizarea prin ,amendă" culturală. Nu citesc, aici, altfel spus, păreri de analist (fie şi pentru că analiza cere centrare, nu puncte de fugă), ci de critic, de scriitor mai degrabă, murînd tutunul consensului în zeamă de paradox. Aş zice, pînă la urmă, că iese, vorba altcuiva, un Babel fericit, în care are fiecare loc de fiecare, de n-aş şti, dintr-un articol tot al lui Dan C. Mihăilescu, ceva mai nou şi necuprins în carte, că încercînd să fii, măcar puţin, pe ici, pe colo, de-acord cu toată lumea (adică stînga şi dreapta, în feluritele lor avataruri), pici la mijloc şi-ţi iei palme din amîndouă părţile. Mai şi dai, normal, ce să faci... Totul e să nu (te) superi. Prea tare.

Aşadar, o conversaţie de mucalit cu oamenii ,stabili", şi care ştiu atît de bine ce vor încît, dacă-i întrebi, în treacăt, de ce credeţi că-i neapărat aşa, ar fi în stare să-ţi răspundă, cu graţioasă indignare, de-aia. Dan C. Mihăilescu ţine să spună, oricare ar fi teza, ei, uite, eu zic că-i invers. Şi nu fiindcă l-ar mîna cine ştie ce ambiţii de spărgător de grevă (consensul, precum greva, paralizează), ci pur şi simplu pentru că, de la Ghiţă Niţescu şi Niţă Ghiţescu pînă la banda lui Möbius, chiar e şi aşa, şi altminterea (sau, mă rog, nici, nici). Astfel că, dacă orice alegere, vezi înţelepciunea poveştilor, se face cu anume pagubă, singura soluţie e să încerci să ţii, cumva, în mînă toate alternativele. Şi, pe potriva acestui ,jupînlîc", Dan C. Mihăilescu găseşte trei ,moşii": ,România lui Caragiale, România lui Cioran şi România noastră, a Ťboierilor minţiiť". Le ia, fireşte, de la coadă. Prima, din Seminţe de ceartă, e ţara Apelului către lichele (a fost şi el reeditat, de curînd, cu diatribe de ieri şi deranjuri de azi, altă marfă, acelaşi cîntar), contrat tandru de o cronică a schimbărilor pe care Dan C. Mihăilescu vrea s-o facă, în '93, mimînd citirea unei hărţi de navigaţie: 360 de grade est... De parcă mai contează că te-ntorci la stînga sau la dreapta cîtă vreme stai, în fapt, pe loc... Rău e că-n vertijul acestei piruete care te-aduce tot acolo unde erai au căzut baricade, s-au amestecat ,combatanţii"şi, pe principiul numai cine nu munceşte, nu greşeşte, atît trebuie, să strigi hoţii!, ca să fii luat drept vinovat. Mai degrabă o epenteză decît o simplă despărţire în silabe (înţelesuri, învăţăminte) a unei cărţi, articolul lui Dan C. Mihăilescu, reluat din Litere, arte, idei, trece de la înţepătura prin cojoc, de cititor cusurgiu, respectuos totuşi, pînă la proba contrarie, la eseul de psihologia mulţimilor, făcut cu arme de sociolog ,volant". De om care se plimbă, vorba lui Eminescu, pentru pîine, pentru linte, din coadă-n coadă şi vede, nici mai mult, nici mai puţin, decît lumea românească la 1990: un viceversa trist, de clovnerie trecută-n impostură...

Mai încolo, părăsind repede actualitatea care nu-i, niciodată, atît de nouă pe cît se pretinde, Dan C. Mihăilescu o dă pe partide literare (la fel de la zi oricînd, se-nţelege). Eminescu vs. Caragiale, şi preferinţa noastră pentru cel dintîi care, zice-se, ni s-ar potrivi, deşi lucrurile stau, vezi bine, ... viceversa. De fapt, nici n-are rost să-i desparţi, că una sînt, în genele unui popor care s-a cam scăpat de amîndoi (,Războiul celor două partide nu se va încheia decît în ziua cînd vom înţelege, vom accepta şi ne vom întreba, în sfîrşit cît se poate de calm şi de serios de ce Eminescu şi Caragiale - emisferele simbolului naţional - au murit unul în ospiciu şi celălalt în exil."), idealistul prob, sărac şi cinicul berar, păgubit de muşteriii care veneau să bea pe veresie. Şi unde să se vadă mai bine asemănarea decît în mersul presei, care l-a dezamăgit pe unul, l-a amuzat amar pe celălalt. Şi azi, ca şi atunci, gazetăria nu se face cu ziare şi reviste, se face cu rumori (ce dacă scripta manent...), prilej de comică exasperare: , telefoniada e sfîntă, ca şi taclaua pe coridoare. Nimic nu se ştie exact, nimic nu se citeşte cu atenţie, nimic nu se disociază (totul se asociază întru suspiciune), dar totul se comentează la sînge. Telefonul fără fir face ca articolul tău din ziarul X, de laudă la adresa cărţii lui Y, să devină, în gura lumii, exact inversul: înjurătura lui Y, din ziarul Z, la adresa cărţilor ... fostei tale soţii! Ce lume!" (monşer, ce lume...). Actuală chestie, chit că veche de aproape 15 ani. Şi la ce, mă rog, v-aşteptaţi? Vorba celuilalt confrate, de ai cumva iluzii eşti pierdut, şi eşti ridicul...

Dan C. Mihăilescu scrie, cu toate astea, şi despre iluzii. Pierdute şi nu de tot, pe cîmpul de bătaie al generaţiei '27. Tineri porniţi pe-un drum fără viceversa. Sigur, problema sensului giratoriu, dacă vreţi, se pune şi-n ce-i priveşte, dar cu totul altfel. Centrul nu e, pentru ei, compromis (amintindu-ne noi că, bunăoară, Gagamiţă nu vine nici de la stînga, nici de la dreapta, ci de-a dreptul de la ,centru"), ci paradox, este, scrie Dan C. Mihăilescu, ,zona echilibrului ce se împarte". Aşa-l înţelege Mircea Vulcănescu, mintea cea mai prudent-tipicară dintre ei. Şi aşa gîndind scrie, nuanţat, despre maestrul lor, Nae Ionescu şi despre frenezia bine temperată. O vreme. Iar Dan C. Mihăilescu, îi reia, punctînd din loc în loc şi iscînd întrebări (e, nu încape vorbă, tactica lui favorită...), verdictele reci, date la cald. Dimpotrivă, ce înseamnă să excezi însuşi excesul, ce va să zică ,nu, nu, sigur că da!" e de aflat din ,episoadele" lui Dan C. Mihăilescu despre Cioran, citit, disputat, vizitat la Paris, mistuit cu-acelaşi impuls de hassen-lieben (care-o fi de stînga, şi care de dreapta?...) cu care şi el a trăit o viaţă, modelat, pînă la urmă, ca latură a gîndirii hexagonale: ,demonul apocaliptic, în extaz negativ şi închegat prin disoluţie", împreună cu ,demonul goethean, constructiv, egofil şi multiplu creator (Eliade), demonul ludic, jucînd totul în legea eului (Eugen Ionescu) şi demonul paidetic, socratic şi mefistofelic deopotrivă, care practică sistematic pactul cu ceilalţi, din adoraţie pentru propria-i unicitate (Noica). Patru energii daimonic-năvălitoare, alături de două aripi de îngeri exterminaţi: Mircea Vulcănescu (metafizica naţională) şi Mihail Sebastian (luciditatea sentimental-estetică). E, fireşte, o schemă prin care se prevede, pentru Cioran, cel puţin, stema Franţei hexagonale. Amestecul de revoluţie şi de tipicuri boiereşti, de republică şi de elitism vieux style, de puritatea limbii şi de globalizare culturală, foarte ŕ la française, dospeşte în tot ce scriu oamenii generaţiei '27. A fost, atunci, să-nvingă dreapta, dar lor le era ursit centrul. Acel centru, încă nedesfăcut în opţiuni, am mai spus-o, păguboase, mai mult, periculoase, duse prea departe, încearcă să-l recupereze, cu empatie rară, Dan C. Mihăilescu. Cioran, bine citit, este, spune el, şi un gazetar de nuanţe, pe care trebuie să ai răbdarea, şi bunăvoinţa, să le diseci. Dacă vrei, cu-adevărat, să spui ceva, fără mînie şi părtinire, despre o generaţie căreia-i dăunează, ca fapt de cultură, mai puţin de ideologie, şi respingerea furibundă, şi veşnica îndrăgostire, fie şi la modul şi te uram cu-nverşunare, te blestemam, căci te iubesc (întru care Dan C. Mihăilescu cam păcătuieşte...). Dacă nu, nu...

Mai reţin, dintr-un volum care e de citit, pentru secţiunea lui din mijloc, La şcoala generaţiei '27, şi ca o lucrare de istorie literară ceva mai ,prizabilă", dificilă totuşi, printr-o sobrietate, chiar întortochere a stilului, adoptată cam ŕ contre coeur (n-aveţi decît s-o comparaţi cu verva genuină a ,bucăţilor" despre Caragiale...), paginile de final, ,indiscrete" cu scrisorile lui nenea Iancu. O lume pe muchie, căreia-i mai scapă cîte-un picior ba-n stînga, ba-n dreapta, servindu-i minunat de model (şi, într-un fel, de justificare pentru propriile ,erezii" doctrinare) lui Dan C. Mihăilescu, o lume (şi-o carte...), fir-ar să fie, liberă. La tinereţe, nu ţine direcţia din exaltare (tragică), la bătrîneţe din cîrcoteală (comică). Sau invers. Îndreptări de stînga are destul din amîndouă, şi din ,explicaţia" lui Cocteau cu un amic idiot: ,Cher idiot, je vous remets les clefs de la ville. Dans le tiroir du gauche vous trouverez celles du tiroir de droite et vice-versa." Să nu lungesc vorba, cu Dan C. Mihăilescu poţi să te joci, oricît, cu plăcere şi fără supărare, de-a alba-neagra pe cărţi şi personaje, stînga cîştigă, ba nu, dreapta. Fără să acuzi, vreo clipă, frivolitatea sau ,facerea din vorbe". Ba, mai ajungi să şi crezi că mă răzgîndesc, deci exist...

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara