Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Avanpremieră editorială:
Viktor Pelevin - Generaţia P de Luana Schidu


Recunoscut ca unul dintre vârfurile de lance ale noii generaţii de scriitori ruşi, Viktor Pelevin s-a născut la Moscova In 1962. A făcut iniţial studii la Institutul de Energie din Moscova, pentru ca mai apoi să urmeze cursurile Institutului de Literatură „Maxim Gorki". A lucrat scurt timp ca ziarist şi copywriter, dar şi ca inginer în cadrul unui proiect destinat protecţiei avioanelor MiG împotriva insectelor în condiţii de climă tropicală.

El însuşi îi numeşte pe Bulgakov, Franz Kafka şi William S. Burroughs printre cei care i-au influenţat scrierile. Prima sa povestire a fost publicată în 1989, iar odată cu Omon Ra (1991) şi Zhizn nasekomyh (1993), numele lui Viktor Pelevin a explodat pe arena internaţională, fiind desemnat de revista The New Yorker unul dintre cei mai talentaţi autori europeni sub 35 de ani. Au urmat alte romane, volume de povestiri şi eseuri, traduse cu succes în întreaga lume: Zheltaja strela (1993), Chapaev i Pustota (1996; Mitraliera de lut, Curtea Veche Publishing, 2006 ), Generation „W (1999; Generaţia P, în curs de apariţie la Curtea Veche Publishing), Chisla (2004) ş.a.

Absolvent de Litere şi poet ratat la începutul anilor '90, Vavilen Tatarski, eroul romanului „Generaţia P", reuşeşte să pătrundă în noua lume a publicităţii ruseşti prin intermediul celei mai mari agenţii de publicitate din Moscova. Învârtindu-se într-o lume suprarealistă populată de mercenari PR, afaceri dubioase şi budism Zen, Tatarski porneşte, înarmat cu vodcă şi stupefiante, în căutarea sensului acestei culturi definite prin posesiuni materiale şi huzur. Ajutat de comunicarea cu spiritul lui Che Guevara, pe care îl surprindem producând un tratat despre identitate, consumism şi televiziune, acesta află, în cele din urmă, că politica şi toate evenimentele aşa-zise reale transmise la televizor sunt, de fapt, creaţii digitale şi că, în acest mozaic de reprezentări, se ascunde noua Rusie, o Rusie a gangsterilor, cocainei şi pieţei libere, un spaţiu tulburător a cărui morfologie este însăşi morfologia culturii occidentale. Satiră a Rusiei contemporane şi a progeniturilor sale, care în anii '70 „au ales Pepsi exact la fel cum părinţii lor îl aleseseră pe Brejnev", romanul confirmă încă o dată reputaţia lui Pelevin de observator fin şi ironic al absurdităţii lumii post-sovietice.
I'm sentimental, if you know what I mean; I love the country but I can't stand the scene. And I'm neither left or right. I'm just staying home tonight, Getting lost in that hopeless little screen.* Leonard Cohen

*

„Sunt sentimental, de ştiţi ce vreau să spun, Ţara o iubesc, dar nu suport decorul.

Nu-s nici de stânga, nici de dreapta.

In astă seară stau acasă, Privind pierdut televizorul."

(N.a.)


In Rusia chiar a trăit o generaţie tânără, fără griji, care surâdea verii, mării şi soarelui - şi care a ales Pepsi.

Acum, e greu de stabilit de ce anume s-a întâmplat acest lucru. Pesemne că la mijloc nu erau numai calităţile excepţionale ale gustului acestei băuturi. Şi nici cofeina, care îi face pe copii să ceară mereu încă o doză, plasându-i temeinic, încă din copilărie, pe făgaşul cocainei. Şi nici banala mită - am vrea să credem că birocratul de partid de care depindea încheierea contractului a încercat şi a îndrăgit pur şi simplu acest lichid întunecat şi înţepător din toţi porii sufletului său ce-şi pierduse încrederea în comunism.

Motivul a fost mai degrabă că ideologii din URSS socoteau că adevărul este unul singur. De aceea generaţia P nu a avut, de fapt, de ales, şi copiii sovietici ai anilor '70 au ales Pepsi exact la fel cum părinţii lor îl aleseseră pe Brejnev.

Oricum ar fi stat lucrurile, aceşti copii, care-şi făceau veacul vara pe malul mării, priveau îndelung orizontul albastru fără niciun nor, beau Pepsi-Cola cald, îmbuteliat în oraşul Novorossiisk şi visau că într-o zi îndepărtata lume interzisă de dincolo de mare avea să intre în viaţa lor.

Au trecut zece ani şi această lume a început să intre - mai întâi prudent, cu un zâmbet politicos, apoi tot mai încrezător şi mai îndrăzneţ. Una dintre cărţile ei de vizită era clipul publicitar pentru Pepsi-Cola - clip care, după cum au observat mulţi cercetători, a devenit punctul de cotitură în dezvoltarea întregii culturi mondiale. In el erau comparate două maimuţe. Una din ele bea „Cola obişnuită" şi, drept urmare, devenea capabilă să îndeplinească o serie de acţiuni logice simple cu cuburi şi beţişoare. Cealaltă bea Pepsi-Cola. Chiuind vesel, ea se îndrepta spre mare într-un Jeep, îmbrăţişând nişte fete care dispreţuiau în mod evident drepturile egale ale femeii (când trebuie să comunicaţi îndeaproape cu maimuţele, este mai bine să nu vă gândiţi la asemenea lucruri, deoarece atât egalitatea în drepturi, cât şi lipsa ei vă vor apăsa sufletul la fel de mult).

Dacă stăm să ne gândim, se putea înţelege încă de atunci că nu era vorba de Pepsi-Cola, ci de bani, cu care produsul are o legătură directă. La această concluzie a ajuns, în primul rând, asociaţia clasică a freudienilor, din cauza culorii produsului; în al doilea rând, deducţia logică - ingerarea băuturii Pepsi-Cola permite achiziţionarea de maşini scumpe. Dar nu ne propunem să analizăm în profunzime acest clip (deşi poate tocmai aici s-ar putea găsi explicaţia faptului că aşa-numiţii şaizecişti îi numesc cu obstinaţie pe cei din generaţia P „mâncători de rahat"). Pentru noi este important numai ca simbolul ultim al generaţiei P să rămână maimuţa în jeep.

Ne-a întristat un pic să aflăm cum îşi închipuie băieţii de la agenţiile de publicitate de pe Madison Avenue publicul, aşa-numitul target group. Dar ne-a fost greu să nu ne minunăm de profunda cunoaştere a vieţii de care au dat dovadă. Tocmai acest clip ne-a făcut să înţelegem cât de mare este numărul maimuţelor care vegetează în Rusia, de au ajuns deja să se urce în Jeepuri şi să umble cu fiicele omului.

Ar fi o prostie să căutăm aici vreo urmă de conspiraţie antirusă. Conspiraţia antirusă, fără îndoială, există - singura problemă este că la ea participă întreaga populaţie adultă a Rusiei. Astfel că Pepsi-Cola nu are aici absolut niciun amestec. S-a întâmplat să facă parte dintr-un proces universal, înfăţişat în nenumărate cărţi (e de ajuns să amintim Ogla ennye1 de Andrei Bitov sau Brazzaville Beach de William Boyd). Acest proces nu a ocolit nici America, deşi acolo lucrurile s-au petrecut cu totul altfel - Coca-Cola a izgonit complet, definitiv şi ireversibil Pepsi-Cola de pe terenul de culoare roşie, ceea ce pentru cunoscători este echivalent cu victoria de la Waterloo. Schimbarea a avut legătură cu acţiunea drepturilor religioase, care sunt foarte puternice în Statele Unite. Ele nu recunosc evoluţiile; Coca-Cola se înscrie mai bine în tabloul lor global, deoarece maimuţa care o bea rămâne maimuţă. De altfel, vorbim prea mult despre maimuţe - doar porniserăm în căutarea unui om.

Vavilen Tatarski s-a născut cu mult înaintea acestei victorii istorice a roşului asupra roşului. De aceea, el s-a pomenit direct în generaţia P, deşi vreme îndelungată habar n-a avut. Dacă cineva i-ar fi spus, în anii aceia îndepărtaţi, că, atunci când va creşte mare, va deveni copywriter, probabil că de uimire ar fi scăpat sticla de Pepsi-Cola direct pe pietrişul fierbinte al plajei taberei de pionieri. In acele zile de demult copiii trebuiau să aspire la casca strălucitoare de pompier sau la halatul alb de medic. Până şi cuvântul universal „designer" părea un neologism dubios, tolerat în măreaţa limbă rusă datorită unor limite lingvistice numai până la prima înrăutăţire serioasă a situaţiei internaţionale.

Dar pe vremea aceea în limbaj şi în viaţă în general existau foarte multe lucruri dubioase şi stranii. Să luăm fie şi numele „Vavilen", atribuit lui Tatarski de către tatăl lui, care reuşise să combine în sufletul său credinţa în comunism cu idealurile şaizeciştilor. Era format din primele litere ale numelor Vasili Axionov şi Vladimir Ilici Lenin. Tatăl lui Tatarski, pesemne, îşi putuse închipui cu uşurinţă un leninist adevărat înţelegând recunoscător din curajoasele pagini ale lui Axionov că marxismul a susţinut iniţial amorul liber, sau un estet înnebunit după jazz pe care o secvenţă muzicală prelungită de saxofon îl face să înţeleagă brusc că în cele din urmă comunismul o să triumfe. Dar nu numai tatăl lui Tatarski era aşa - la fel era întreaga generaţie sovietică a anilor '50 şi '60 care dăduse lumii muzica de amatori şi trimisese în pustiul negru al cosmosului primul sputnic -spermatozoidul cu patru cozi al viitorului ce nu a început nicicând.

Tatarski era foarte jenat de prenumele lui, prezentându-se drept Vova ori de câte ori putea. Apoi a început să-şi mintă prietenii că tatăl său îi dăduse acest prenume pentru că era interesat de mistica orientală şi se gândise la oraşul antic Babilon, a cărui doctrină misterioasă el, Vavilen, avea s-o moştenească. Iar combinaţia dintre Axionov şi Lenin tatăl lui o crease deoarece era un adept al maniheismului şi al filozofiei naturii, şi considera de datoria lui să restabilească echilibrul între principiul luminii şi cel al întunericului. In ciuda acestei strălucite scorneli, la vârsta de 17 ani Tatarski şi-a pierdut cu plăcere primul buletin, iar pe al doilea l-a primit pe numele de Vladimir.

După aceea, viaţa lui s-a desfăşurat cât se poate de banal. A intrat la Politehnică - nu pentru că ar fi fost atras de tehnică, se înţelege -specializarea lui era în nu ştiu ce cuptoare electrice -, ci pentru că nu voia să plece în armată. Dar la 21 de ani i s-a întâmplat ceva ce i-a decis cursul vieţii.

Vara, la ţară, citea un volumaş de Boris Pasternak. Versurile, spre care nu vădise până atunci vreo înclinaţie, l-au zguduit în asemenea măsură, încât săptămâni la rând nu s-a mai putut gândi la nimic altceva, după care a început să le scrie singur. Avea să ţină minte toată viaţa caroseria ruginită a autobuzului înfipt oblic în pământ, la marginea unei păduri din apropierea Moscovei. Lângă această caroserie i-a venit în cap primul vers din viaţa lui - „Norii-sardină înoată spre sud" (mai târziu avea să descopere că această poezie mirosea a peşte). Intr-un cuvânt, întâmplarea a fost absolut obişnuită şi a avut un sfârşit obişnuit - Tatarski a intrat la Facultatea de Litere. E drept, n-a reuşit la secţia de poezie - a fost nevoit să se mulţumească cu traducerile din limbile popoarelor din URSS. Tatarski îşi imagina viitorul astfel: ziua, amfiteatrul pustiu de la Litere, o traducere literală din uzbecă ori kirghiză, care trebuia pusă în versuri până data viitoare, iar seara, trudă pentru eternitate.

Apoi, pe neaşteptate, a avut loc un eveniment fundamental pentru viitorul lui. Uniunea Sovietică, după ce începuse să fie reînnoită şi îmbunătăţită tocmai pe când Tatarski hotăra să-şi schimbe profesia, s-a îmbunătăţit într-atât, încât a încetat să existe (dacă un stat este capabil să intre în Nirvana, atunci acela a fost un asemenea caz). Din această pricină, nu mai putea fi vorba de niciun fel de traduceri din limbile popoarelor din URSS. Era o lovitură, dar Tatarski a suportat-o. Ii rămânea truda pentru eternitate, şi asta îi era de ajuns.
In acest moment s-a petrecut ceva neprevăzut. A început să se întâmple ceva şi cu eternitatea, căreia hotărâse să-i dedice timpul şi truda lui. Asta chiar nu mai înţelegea deloc. Că doar eternitatea - sau, în orice caz, el aşa crezuse mereu - era ceva neschimbător, indestructibil şi deloc dependent de lucrurile pământeşti trecătoare. Dacă, de pildă, volumaşul de Pasternak care îi schimbase viaţa căzuse în această eternitate, atunci nicio forţă nu îl putea smulge de acolo.

Dar se părea că nu era deloc aşa. Se părea că eternitatea exista numai atât timp cât Tatarski credea în ea cu sinceritate şi, de fapt, nu era de găsit nicăieri în afara hotarelor acestei credinţe. Pentru a crede sincer în eternitate, trebuia ca această credinţă s-o împărtăşească şi alţii -deoarece o credinţă pe care n-o împărtăşeşte nimeni se cheamă schizofrenie. Iar cu ceilalţi - chiar şi cu cei care îl învăţaseră să privească neabătut spre eternitate - începea să se petreacă un lucru bizar.

Nu că şi-ar fi schimbat vederile anterioare, nu. Insuşi spaţiul către care erau îndreptate aceste vederi anterioare (căci doar vederea este întotdeauna îndreptată într-o anumită direcţie) a început să se înceţoşeze şi să dispară, până când nu a mai rămas din el decât o pată microscopică pe parbrizul minţii. Imagini ale unor peisaje complet diferite au început să licărească în jur.

Tatarski a încercat să se împotrivească, prefăcându-se că nu se întâmpla absolut nimic. La început a reuşit. Comunicând strâns cu alţi oameni care se prefăceau şi ei că nu se întâmpla nimic, a putut crede acest lucru o vreme. Sfârşitul a venit pe neaşteptate.

Odată, pe când se plimba, s-a oprit în faţa unui magazin de încălţăminte închis pentru pauza de prânz. In spatele vitrinei plutea în arşiţa verii o vânzătoare grasă şi drăguţă, pe care nu se ştie de ce a numit-o în sinea lui Manka, iar în mijlocul unui multicolor talmeş-balmeş turcesc se afla o pereche de botine produse cu siguranţă în ţară.

Tatarski a încercat un sentiment de fulgurantă şi pătrunzătoare recunoaştere. Erau nişte cizmuliţe cu tocuri înalte şi vârf ascuţit făcute dintr-o piele bună. Galben-ruginii, cu tighel albastru şi împodobite cu nişte catarame mari, în formă de harfă, nu erau pur şi simplu de prost-gust sau demodate. Ele erau întruchiparea limpede a ceea ce un profesor beţiv de literatură sovietică de la Facultatea de Litere numise „gestalt-ul nostru", şi erau atât de jalnice, caraghioase şi înduioşătoare (mai ales cataramele-harfe), încât lui Tatarski i s-au umplut ochii de lacrimi. Pe botine era un strat gros de praf - în mod evident, nui erau de niciun folos epocii.

Tatarski ştia că nici el nu era de niciun folos epocii, dar reuşise să se împace cu acest lucru, ba chiar găsise în el o satisfacţie dulce-amăruie. I se părea că la el se refereau versurile Marinei Ţvetaeva: „Scăldate-n praf prin prăvălii / (De unde nimeni nu le-a luat şi nu le ia!), / Ca vinurilor scumpe, şi alor mele poezii, / Le vine rândul negreşit." Dacă în acest sentiment era şi ceva înjositor, nu el, ci mai degrabă lumea înconjurătoare era înjosită. Dar, încremenit în faţa vitrinei, el a înţeles brusc că nu se prăfuieşte sub acest cer precum un vas cu vin scump, ci precum botinele cu catarame-harfe. Şi a mai înţeles ceva: eternitatea, în care crezuse până atunci, nu putea exista decât cu subvenţie de la stat - sau, ceea ce e totuna, ca un lucru interzis de stat. Mai mult, ea nu putea exista decât ca o amintire doar pe jumătate conştientă a unei anume Manka de la încălţăminte. Iar ei, exact ca şi lui, această eternitate îndoielnică îi fusese băgată în cap în acelaşi compartiment cu ştiinţele naturii şi chimia anorganică. Eternitatea era arbitrară - dacă, să spunem, nu Stalin l-ar fi omorât pe Troţki, ci dimpotrivă, cu totul alte persoane ar fi populat-o acum. Dar nici asta nu conta, pentru că Tatarski înţelesese limpede: oricare ar fi fost situaţia, Mankăi i-ar fi păsat la fel de puţin de eternitate, şi, când în cele din urmă avea să înceteze să creadă în ea, nu avea să mai fie nicio eternitate, căci unde era să fie atunci? Sau, cum scrisese el în caieţelul lui, venind spre casă:

„Când dispare subiectul eternităţii, atunci dispar şi toate obiectele ei - şi singurul subiect al eternităţii este cel care, fie şi numai din când în când, îşi aminteşte de ea."

N-a mai scris poezii de atunci - odată cu dispariţia puterii sovietice, ele îşi pierduseră sensul şi valoarea. Ultimele versuri pe care le-a scris imediat după acest eveniment erau inspirate de cântecul trupei DDT („Ce e toamna - sunt frunzele...") şi de aluziile din scrierile târzii ale lui Dostoievski. Poezia se termina astfel:

Ce e eternitatea - e o baie,

Eternitatea e o baie cu păianjeni.

Iar dacă Manka uită

De această baie,

Ce-o să se-aleagă de patrie şi oameni?

In aşteptarea maimuţelor (în rusă, în original). 2 Plaja Brazzaville.


(volum în curs de apariţie la Editura Curtea Veche)

Toate mărcile înregistrate menţionate în text aparţin proprietarilor de drept şi toate drepturile sunt rezervate. Numele de produse şi de oameni politici nu se referă la produse ori persoane reale, ci numai la proiecţia elementelor domeniilor informatic, politic şi comercial care au fost induse ca obiecte ale percepţiei individuale. Autorul are rugămintea ca ele să fie înţelese exclusiv în acest sens. Orice alte coincidenţe sunt întâmplătoare. Este posibil ca afirmaţiile autorului să nu coincidă neapărat cu punctul lui de vedere.