Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Interviu:
Virgil Ierunca: "... chiar când România se afla într-un regim totalitar, adevărata literatură se scria în ţară" de Libuse Valentova

Libuse Valentová: Stimate domnule Ierunca, o primă întrebare din partea mea ar fi următoarea: credeţi că mai este necesară distincţia dintre literatura oficială şi cea de exil şi de sertar? M-ar interesa dacă se poate compara situaţia literaturii române cu ceea ce se întâmplă în literatura cehă. La noi, imediat după noiembrie 1989, am încetat să mai vorbim despre cele trei curente ale literaturii - literatura oficială, cea de samizdat şi cea a exilului. Numeroşi critici şi scriitori au declarat că de acum încolo există numai literatura cehă. Cum vi se pare, din punctul acesta de vedere, situaţia literelor româneşti?

Virgil Ierunca: După cum nici o ţară din Est nu se poate compara cu Cehoslovacia pe plan politic, nici literatura din Est, recte din România, nu se poate compara cu aceste împărţiri pe care le-aţi găsit în literatura cehă. În România, lucrurile stau în felul următor: dată fiind situaţia politică, există întotdeauna şi există şi în clipa de faţă o literatură oficială care este încurajată de oficiali. Cine sunt oficialii? La noi, oficialii sunt, de la domeniul politic până la cel cultural, exact aceia care ocupau posturi înalte şi sub Ceauşescu. E o continuitate exacerbată: toţi laudătorii, toţi cei care aduceau ode şi osanale lui Ceauşescu, îi găsiţi astăzi în posturile-cheie din cultură - edituri, ziaristică ş.a.m.d., ceea ce face ca literatura de tip retrograd să fie astăzi încurajată exact de aceiaşi oameni. Deci, situaţia nu se poate compara cu cea din ţara dv. Bineînţeles, există şi după revoluţie o literatură liberă care uneori reia ceea ce s-a făcut bun în timpul dictaturii. Din păcate, în România n-a existat samizdat, spre deosebire de Cehoslovacia, unde scriitorii erau în acelaşi timp şi cetăţeni; în schimb, în România, puţinul cât s-a rezistat împotriva regimului totalitar, s-a făcut prin literatură, prin cărţile publicate. Cred că România este singura ţară din Est unde n-a existat samizdatul. Apăreau însă cărţi care, prin ţinuta lor artistică, erau oarecum rezistente împotriva regimului, dar pe plan pur şi simplu estetic; de unde disputa existentă şi astăzi: la noi s-a rezistat, sau nu, prin cultură? În ceea ce mă priveşte, am combătut întotdeauna această teză, am spus că nu neg rezistenţa prin cultură împotriva totalitarismului lui Ceauşescu, însă am învăţat de la scriitorii cehi, polonezi şi unguri că rolul intelectualului în cetate este un rol care depăşeşte limitele culturii şi ale esteticii. Nici un scriitor din România n-a luat exemplul extraordinar pe care l-au dat intelectualilor europeni scriitorii cehi care după invadarea Cehoslovaciei de către trupele sovietice, în august '68, au acceptat să facă orice în viaţa lor particulară pentru a-şi păstra puritatea. Unii au plecat direct în închisoare, în frunte cu Havel, alţii au ajuns şoferi, spălători de geamuri etc. În schimb, în vremea aceea nu exista nici un scriitor român (cu câteva excepţii de rezistenţă şi dizidenţă, dacă n-ar fi să pomenim decât de Paul Goma şi de Dorin Tudoran) care să fi acceptat să se comporte în cetatea asediată aşa cum s-au comportat scriitorii cehi. Cam atât în legătură cu punctul al doilea al întrebării dv. - despre samizdat sau, mai exact, despre lipsa lui în România.



Nici în ceea ce priveşte al treilea punct - literatura de exil - ce se întâmpla ieri la dv., nu putea să se întâmple în România, şi nu se întâmplă nici astăzi. Pentru neo-ceauşişti şi pentru lăudătorii lui Ceauşescu, care - repet - ocupă posturile-cheie în cultura românească, exilul este, ca şi înainte, un exil al "trădătorilor de ţară". Aceiaşi scriitori care lăudau pe Ceauşescu ne împroaşcă astăzi cu aceleaşi epitete ca în timpul lui. Numai că pe atunci, toţi laudătorii şi oamenii în slujba Securităţii aveau o limită până unde să împingă înjuriile împotriva exilului şi împotriva scriitorilor adevăraţi, democraţi, fiindcă era cenzură şi politica nu accepta înjurăturile decât până la o anumită limită. Astăzi, presa fiind liberă, prăpastia e mult mai mare. Înjurăturile care se adresează scriitorilor liberi, neoficiali, sau din opoziţie, sunt mult mai violente decât în timpul lui Ceauşescu. Iar în ceea ce priveşte exilul, noi suntem consideraţi şi mai "trădători" decât eram înainte. S-a încercat o operaţie de învăluire, aceea de a ne capta, de a ne corupe. Nu putem să spunem, nici eu, nici Monica Lovinescu, că s-au dus campanii împotriva noastră, pe plan politic. Dimpotrivă, ni s-au oferit diverse posibilităţi de afirmare oficială. în ceea ce ne priveşte însă, am refuzat toate aceste glasuri de sirene ale puterii actuale pentru că nu suntem de acord, din punctul de vedere moral şi politic, cu regimul actual. Acum, în raporturile generale dintre scriitorii din ţară şi cei din exil, gheaţa s-a spart în sfârşit; trebuie să recunosc că era şi puţină vină a scriitorilor din exil. Mulţi scriitori şi prieteni de ai mei aveau impresia că adevărata cultură şi adevărata literatură se fac numai în exil. Am combătut cât am putut această teză şi am spus: chiar când România se află într-un regim totalitar, adevărata literatură se scrie în ţară. Şi am dat exemple din ceea ce s-a putut înfăptui chiar şi sub Ceauşescu. Or, acum această mefienţă între scriitorii din ţară şi cei din exil aproape a dispărut. Mai există ici-colo, dar nu cred că sunt vinovaţi atât cei din ţară, cât mai ales scriitorii din exil. În ultimii ani, toate romanele lui Paul Goma au apărut în România; au fost recuperaţi şi publicaţi pentru prima oară scriitorii care nu puteau fi nici măcar citaţi, cum ar fi cazul lui Vintilă Horia sau al lui Petru Dumitriu. Cea mai importantă editură particulară din România, Editura Humanitas, condusă de un filozof, Gabriel Liiceanu, a publicat toată opera de gândire a lui Mircea Eliade, toată opera (afară de teatru) a lui Eugen Ionescu, şi publică toate scrierile lui Emil Cioran.

Noi românii, spre deosebire de cehi şi de celelalte naţiuni din ţările foste comuniste, ca Polonia şi Ungaria, suntem totdeauna originali. Avem o democraţie, s-a spus, "originală". S-a spus asta în '90, dar vedem că durează atât de original, încât a rămas până astăzi ruşinea Europei de Răsărit. Avem şi o literatură "originală" - cred că sunt puţine ţări unde s-a întâmplat fenomenul acesta: scriitori care nu pot fi învinuiţi de a fi colaborat cu regimul Ceauşescu, care au avut -cât de cât - o atitudine independentă şi n-au făcut concesii (ba unii din ei chiar au rezistat regimului), după Revoluţia din decembrie '89, sub pretextul că ei sunt apolitici, au devenit auxiliarii şi sprijinitorii activi ai actualului regim politic, rupându-se de toţi marii scriitori care sunt, bineînţeles, în opoziţie. Nu mă sfiesc să dau câteva nume pentru că oricare cititor al literaturii române, orice cunoscător al profilului intelectual român îi cunoaşte. Este vorba de criticul Eugen Simion, de marele romancier care era chiar rezistent împotriva lui Ceauşescu - Augustin Buzura, şi de un alt critic literar, Valeriu Cristea. Deci, aceasta este marea "originalitate" negativă a regimului.



L. V.: După ce aţi făcut distincţiile necesare, v-aş ruga să-mi spuneţi (fiindcă nu suntem informaţi prea bine, aş spune chiar că distanţa între Bucureşti şi Praga s-a mărit în ultima vreme), care e părerea dv. despre valorile literare noi apărute după 1989, în ţară sau în exil, despre numele noi care poate s-au impus, despre operele interesante care au fost publicate.

V. I.: Bineînţeles că n-o să pot face un catalog. Vreau totuşi să subliniez de la început un fenomen despre care nu ştiu dacă s-a petrecut aidoma în toate celelalte ţări din Est. După decembrie î89, asistăm în sfârşit la un lucru pe care intelectualitatea românească nu-l produsese până atunci: mari scriitori, gânditori, eseişti sau romancieri, poeţi, părăsesc literatura şi devin gazetari, scriu eseuri politice. Acest lucru e foarte important, dată fiind deosebirea extraordinară care există între situaţia politică din România şi aceea a celorlalte ţări din Est. E şi foarte îmbucurător că oamenii aceştia îşi sacrifică vocaţia lor de creatori şi devin observatori ai fenomenului politic. Chiar fără a avea cultură politică, sunt foarte pricepuţi şi talentaţi, sunt printre cei mai buni ziarişti actuali (sunt totuşi cei mai buni scriitori). Echipa revistei 22 este condusă de două romanciere de mare talent, de Gabriela Adameşteanu şi de Rodica Palade, care înainte n-au făcut politică. Poeta Ana Blandiana n-a rămas nici ea în afara politicii, este creatoarea unei societăţi civile - Alianţa Civică. Cel mai de seamă critic literar, Nicolae Manolescu, nu numai că intră în arena politică, dar devine şi şeful unui mare partid de opoziţie, Partidul Alianţei Civice. La revista 22, unul din editorialiştii cei mai buni este un adevărat savant, Andrei Cornea, specialist în literaturile clasice şi orientalist. Deci în ceasul al doisprezecelea, scriitorii români buni fac ceea ce făceau din primele clipe ale vremurilor grele scriitorii din Cehia. Dar, vorba românului: "Mai bine mai târziu decât niciodată."



În ceea ce priveşte profilul însuşi al literaturii şi al culturii, are şi el ceva inedit, dar nu ştiu dacă este atât de inedit, dacă procesul acesta nu-l întâlnim şi în celelalte ţări din Est. În orice caz îl întâlnim de pildă în Rusia. În Rusia, vă amintiţi, în primele ceasuri ale "perestroicăi", era o efervescenţă intelectuală, adică scriitorii nu mai stăteau să scrie romane, ci jurnale, memorii etc. Deci, în asemenea momente, este o eclipsă a beletristicii pure şi atenţia se concentrează asupra memoriei. Lupta cu memoria e mai urgentă în România decât aiurea. Marea revelaţie sunt, în fond, doi autori şi două cărţi. Cea mai bună carte asupra închisorilor româneşti este semnată de un om care înainte n-a scris nici un rând, e de altfel exilat; este în sfârşit marele aport al exilului în epoca aceasta de libertate, după decembrie '89. Este vorba de Ion Ioanid şi de Închisoarea noastră cea de toate zilele. Primele trei volume au apărut la Bucureşti, iar autorul trăieşte în Germania. Sunt memoriile lui "pure", dar este şi o adevărată frescă a regimului concentraţional. În acelaşi timp a apărut Jurnalul fericirii de N. Steinhardt, care era un eseist literar foarte curajos în timpul lui Ceauşescu, când îi întâlneam numele în diferite publicaţii. Nimeni însă n-a fost la curent cu existenţa Jurnalului, afară de mine, fiindcă, puţin înainte de a muri, el mi-a trimis acest jurnal pe nişte căi foarte ocolite. A fost un jurnal scris după ce el a ieşit din închisoare: un jurnal reconstituit. Spre deosebire de Ion Ioanid, forţa acestui jurnal nu constă în fapte, ci în semnificaţii. De ce în semnificaţii? Pentru că acest eseist, de origine evreiască, a devenit creştin şi s-a călugărit după ieşirea sa din închisoare (fenomenul nu este chiar atât de singular, fiindcă pentru mulţi inşi închisoarea era un fel de academie, iar pentru el a devenit altar). Omul acesta care înainte, începând din 1939, scria eseuri într-o manieră detaşată, odată ajuns în închisoare şi suferind alături de ceilalţi, a trăit o experienţă spirituală aşa de extraordinară, încât a scris Jurnalul fericirii - care este, înainte de toate, jurnalul unei regăsiri a spiritualităţii. Fie că eşti creştin, fie că eşti agnostic, fie că eşti necreştin, paginile lui sunt zguduitoare. De fapt, paginile cele mai frumoase şi cele mai temeinice despre spiritualitatea românească nu sunt scrise de filozofi-specialişti, ci de omul acesta. Steinhardt găseşte în închisoare două valori supreme pentru el, care îi modifică viaţa şi existenţa: creştinismul şi spiritualitatea românească, cu tot ceea ce are ea mai uman şi mai luminos, în forma pură şi atemporală. Este o aventură trăită şi expusă după aceea într-o carte-jurnal. Acestea sunt cele două mărturii.

În ceea ce priveşte literatura "pură", e o literatură de sertar, pentru că cele mai bune cărţi de literatură pură sunt cele ale poetului Mircea Cărtărescu. Acesta nu se mulţumeşte numai cu poezia, ci publică şi o carte, Visul, care apăruse în ultimii ani ai totalitarismului, dar ciopârţită. Acum e integrală, completată, şi a apărut în româneşte sub titlul Nostalgia. A fost tradusă şi în franţuzeşte şi publicată în Franţa, unde a fost foarte bine primită de critică. Tot în domeniul literaturii de sertar se integrează unul dintre romanele interesante ale poetei Ana Blandiana, Sertarul cu aplauze.

Bineînţeles, la literatura de mărturii care este astăzi atât de importantă, trebuie să adăugăm şi traducerile cărţilor lui Paul Goma: acest scriitor nu mai e necunoscut în România; Editura Humanitas şi după aceea aproape toate editurile au scos cărţi de Goma şi astăzi toate scrierile lui sunt deja publicate.

Acum vă veţi întreba probabil care sunt marile surprize. N-am descoperit nici un mare romancier, deasemenea nici un poet nou. În schimb, în planul gândirii pot să dau un nume, fiindcă este una dintre surprizele extraordinare care au apărut în peisajul intelectual românesc: e vorba de eseistul şi filozoful Horia-Roman Patapievici. Are în jur de 35 de ani, a scris enorm sub Ceauşescu, dar n-a vrut să publice un rând: tăcerea ca rezistenţă interioară. Era un "ştiinţific". Va părăsi probabil fizica pentru a se preocupa numai de filozofie. Nu i-a apărut încă nici o carte, dar sunt convins că această surpriză solară se va înfăptui în cărţi de o mare adâncime. Este probabil cea mai importantă şi cea mai neaşteptată apariţie intelectuală de după decembrie 1989.



L. V.: Mi-aş mai permite să vă întreb cam în ce fel vedeţi relaţiile dintre scriitorii români şi scriitorii străini, sau relaţiile dintre cultura română şi cea europeană?

V. I.: E un subiect prea vast, de aceea mă voi limita la un aspect. Ar trebui să punem accentul mai precis pe lipsa de legătură a culturii româneşti şi a intelectualităţii ei actuale cu scriitorii din celelalte ţări foste comuniste. Ma gândesc întâi la Praga fiindcă - spre deosebire de celelalte capitale unde există totuşi zvârcoliri politice, schimbări nu seismice, dar care înceţoşează oarecum relaţiile în cetate - în Praga, faimoasa lumină a acestui oraş e astăzi în deplinătatea ei. Eu cred că scriitorii români sunt vinovaţi tocmai pentru că privesc prea mult spre centrele clasice ale privirii, spre capitalele occidentale. Or, urgenţa cea mare este aceea de a îndemna pe scriitorii români să inaugureze un dialog şi legături reale între Bucureşti şi capitalele celorlalte ţări foste comuniste. Dintre acestea, cred că Praga ar trebui să ne devină un fel de model. În ceea ce mă priveşte, aş aştepta ca la Praga să existe iniţiative de chemare către aceşti fii risipitori care nu-şi regăsesc adevărata privire. Sigur este că în fruntea ţării dv. se află totuşi un scriitor, un intelectual.