Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Semn De Carte:
Virgil Mazilescu reeditat de Gheorghe Grigurcu

Încă de la finele anilor ‘60, Virgil Mazilescu devine o prezenţă caracteristică a restaurantului numit „la doamna Candrea”.

Fizic robust, privire dîrză, o dispoziţie sarcastică, poetul s-a dedicat unei boeme tot mai dezlănţuite, cu un prezumat gust amar în care părea a-şi îneca nu doar decepţiile ambientale, ci şi iregularităţile propriei naturi care foarte probabil s-ar fi manifestat identic oricînd şi oriunde. Era un personaj dificil. Iactanţa sa căpăta nu o dată accente violente, făcîndu-l de pildă ca, la ieşirea nocturnă din local, să acosteze, pe stradă, necunoscuţi ceea ce făcea necesară intervenţia miliţiei. Către sfîrşitul său prematur, vulnerat, se zicea, de o criză sentimentală (iată o notă de inaparentă fragilitate a insului cu aer autoritar!), putea fi văzut aşezat pe trotuar, pe Calea Victoriei, cu o sticlă de băutură alături. O postură de hippy pe care şi-o asuma sfidînd lumea şi, deopotrivă, sfidîndu-se pe sine. Cum ne apare azi creaţia lui Virgil Mazilescu? Surprinzător de redusă, ea se află la antipodul celei imens revărsate, în acelaşi climat bahic, a lui Nichita Stănescu, păstrînd în schimb scrupulul selecţiei, o omogenitate sever observată. Mai întîi se relevă în textura poeziei o atracţie suprarealistă, ca o pecete a unei paradoxale discipline, dar şi ca un semnal al unei orgolioase libertăţi: „sub acest cuvînt suferă beethoven/ cu acest cuvînt se vindecă lepra/ hei vînători/ puneţi mîna pe minţile voastre de aur/ să-l prindem şi să-l prindem/ şi să-l ducem în oraşul nostru pe deal” (sub acest cuvînt suferă beethoven). Dar suprarealismul nu e urmat cu stricteţe, fluxul său apare îmblînzit în favoarea unei deschideri către factorii existenţiali, a unei intrări în scenă a eului moral. Nu e vorba de ceea ce s-ar putea numi o confesiune, ci de o sumă de sugestii cu aceeaşi tendinţă absolutizantă pe care bardul o vădeşte mereu. Dînd impresia a se afla permanent în aşteptare, a se pregăti de ceva, acesta înregistrează cu nonşalanţă fulguraţia momentelor: „ca razele de dimineaţă ale soarelui este muzica/ din jurul meu – proaspătă şi vioaie şi bestială cu măsură/ stau şi mă gîndesc în linişte la cele ce am de făcut”. Contemplaţia se umple de o tensiune a potenţialităţii, se transmută în „pîndă”: „nu încape îndoială sîntem fericiţi ca trestiile/ dar într-un singur fel se consideră şi justa viaţă/ şi liniştea neplătită a plimbărilor cu barca pădurarului/ eu unul pîndesc soarele răsare dintre cearceafuri/ nu prea cunosc această zi cu toate urmările ei” (nu încape îndoială sîntem fericiţi ca trestiile). „Pînda” e distorsionată în direcţia unor figuranţi groteşti, fiind însă neîndoielnic legată şi de un simţămînt flatant al eului auctorial: „bătrîni cu permis de trecere/ îmi pîndesc întoarcerea la ţărm/ ihihi uite-l ohoho uite-l/ aşa a fost scris să se consume/ ca un medicament slava mea pe mări” (bătrîni cu permis de trecere). Dar aşteptarea implică şi un risc al neîmplinirii. De unde diagrama certitudinii/ incertitudinii, în temeiul primejdiei care n-ar putea fi scoasă din calculul inefabil al limbajului: „nici acum nu e prea tîrziu nici acum/ dangătul norilor o! măruntă iluzie-n ştreangul zilei/ şi convoiul care se duce o! măruntă iluzie-n ştreangul zilei/ pe toate căile viaţa mă previne mă avertizează”. În clipele de angoasă, durerea de-a fi, bun suprem al poetului damnat, se asociază cu spaima pierderii ei: „da rana pe care am pierdut-o noi mereu în somn – da pasărea oprită pe cer ca o rană. Şi ultimele noastre dorinţe ocolind oraşul învelite în mare teamă” (prietenii). Din acest punct de vedere putem vorbi de o criză a identităţii auctoriale. Dacă practica suprarealistă îşi poate afla satisfacţia în sine, în sforţarea-i acrobatică ce dă impresia disocierii de afect, un discurs tangent la „suflet” dezvăluie fiinţa egotică în vicisitudinile raporturilor sale cu mediul. Devenind uneori comunicativă, permeabilă la compasiune. Narcisismul se înconjoară de o suferinţă din afară, de-o mizericordie consemnată fără echivoc: „pentru totdeauna oricine ar fi sunt celălalt/ mai exact: o plîngere dulce în bicepsul/ marinarului supt de furtună/ mai exact: sunt fratele” (nu încape îndoială suntem fericiţi ca trestiile). Astfel recunoaşterea frustrării devine aptă a recicla satisfacţia altieră a sinelui, a o împinge către umilitate. Menţionînd şi ceea ce nu este, delimitîndu-se de lucrurile la care n-ar putea avea acces, poetul îşi dă în vileag o sensibilitate diferită de ceea ce apărea drept o postură cvasitotală a discursului său: „acest om crede că degetele mele au potrivit ceasornicul pe ape ori şarpele l-au îndemnat spre patria şarpelui însă n-au fost şi n-au fost degetele mele” (immanuel). Sau: „pe mine însumi cu mare preţ m-aş vinde/ sunt o înfrîngere pe roţi” (credeam că între o sabie şi cealaltă vor creşte turme de porci). Aşadar poezia lui Virgil Mazilescu trece din pură aventură a limbajului într-una a fiinţei care îşi divulgă condiţia traumatizată. Siguranţa suverană pe care o emana se destinde întîlnindu-se cu interiorităţile abisale, cu sonurile unei rostiri ce ni-i reaminteşte pe un Trakl, pe un Celan.

Virgil Mazilescu, Opera poetică.
Ediţie îngrijită şi prefaţă de Gabriel Nedelea, Ed. Aius, 2013, 286 p.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara