Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Traducerilor:
Virtutea lui Pilat din Pont de Sorin Lavric


În 1972, cînd a fost primit ca membru deplin sub cupola Academiei Franceze, Roger Caillois a fost întîmpinat de către colegi cu următoarele cuvinte: ,Sunteţi, domnule, unul din cele mai curioase spirite ale vremii noastre, unul dintre cele mai autonome." Cu toate că par rodul unei politeţi de circumstanţă, cuvintele acestea sînt cît se poate de nimerite pentru a descrie modul în care Roger Caillois, scriind cartea Pilat din Pont, a înţeles să privească istoria.

Cum însuşi titlul cărţii ne-o spune, este vorba de istoria începuturilor creştinismului şi despre unul din cele mai detestate personaje din istoria omenirii: Pilat din Pont. Probabil că numai Iuda îl mai poate întrece în privinţa aversiunii pe care memoria omenirii i-a păstrat-o de-a lungul timpului. Nici un alt personaj nu a ajuns să întruchipeze mai bine simbolul potentatului politic, lipsit de scupule, care, din nevoia de a păstra ordinea publică, închide ochii la săvîrşirea unei crime strigătoare la cer. Cum s-ar spune, raţiunile de stat au mereu întîietate faţă de vieţile unuia sau altuia dintre oamenii care au avut ghinionul de a intra sub jurisdicţia unei asemenea raţiuni. Iar Pilat din Pont este însăşi raţiunea de stat în exerciţiul suveran al cinismului juridic, dar un cinism care nu numai că îngăduie, prin pasivitate, o crimă, dar în plus reuşeşte, printr-un tertip de procedură, să se spele în întregime pe mîini.

Şi astfel, cum ştim de altfel cu toţii, răspunderea condamnării lui Iisus Hristos trece de pe umerii lui Pilat şi ai preoţilor Sanhedrinului pe spinările anonime şi iresponsabile ale mulţimii adunate în faţa tribunalului. Iisus este executat în timp ce Baraba, tîlharul, este scăpat prin chiar voinţa colectivă a gloatei, scutindu-l pe Pilat de justificări în faţa posterităţii şi cruţîndu-l pe Caiafa de învinuirea de a-l fi manipulat pe Pilat în aşa fel încît să obţină omorîrea lui Hristos.

Pînă aici nimic nou, iar dacă la asta s-ar fi mărginit povestea cărţii lui Roger Caillois, nici un motiv nu m-ar fi îndemnat să scriu despre ea. Numai că altceva se întîmplă în carte, ceva cu adevărat imprevizibil: Roger Caillois schimbă cursul istoriei întrebîndu-se ce s-ar fi întîmplat dacă Pilat, lăsînd deoparte raţiunile de stat şi calculele politice, ar fi ales varianta curajului: curajul de a-i înfrunta pe preoţii Sinedriului şi cutezanţa de a potoli mulţimea înfierbîntată, mergînd pînă la decizia finală de a-l elibera, teafăr şi nevătămat, pe Iisus.

Care ar fi fost urmarea unui asemenea gest? Răspunsul lui Caillois este că urmările eliberării lui Iisus ar fi fost atît de catastrofale pentru creştinism, încît, contemplîndu-le acum detaşat, cu ochiul omului pe care îl despart 21 de secole de epoca lui Pilat, îţi vine parcă să-i mulţumeşti providenţei divine pentru faptul că, în virtutea ei, Iisus a fost executat.

Dacă nu ar fi murit pe cruce, Iisus ar fi fost un înţelept trăind pînă la adînci bătrîneţi, propovăduindu-şi cu ardoare doctrina şi reuşind să strîngă în jurul lui o mînă de ucenici dispuşi să-i îmbrăţişeze convingerile şi modul auster de viaţă. Ar fi întemeiat probabil o sectă sau chiar o mişcare religioasă, a cărei reverberaţie psihologică să fi putut să răzbată în cîteva sate sau oraşe din Iudeea sau ţinutul Galileei. Şi apoi ar fi murit de moarte bună, înconjurat de veneraţia celor apropiaţi, pentru ca mormîntul lui să fie multă vreme îngrijit de cei care, cunoscîndu-l în carne şi oase, fuseseră impresionaţi de farmecul adesea obscur al vorbelor rostite de el. Într-un cuvînt, ar fi fost unul din numeroşii profeţi care şi-au încercat norocul în ţinutul arid şi neprietenos al vechiului Israel. Dar atît şi nimic mai mult.

Nici vorbă de iscarea unui curent religios a cărui amploare avea să devină o religie numită creştinism, nici vorbă de naşterea unui model universal de conduită în stare să vadă în imitatio Christi o măsură a virtuţii omeneşti. Nici vorbă de configurarea unei doctrine teologice în care paradoxul să fie ridicat la rang de taină, iar ininteligibilul la rang de dogmă. Şi, în fine, nici vorbă de toate cruciadale, masacrele şi suferinţele omeneşti pe care acest profet, murind pe cruce, avea să le provoace fără voia lui. Şi cu atît mai puţin ar fi existat elanul teologic de a discuta - în cursul unor polemici interminabile ce au culminat cu schisme, maziliri şi execuţii - statutul dumnezeiesc al unui om care, odată, purtînd cununa de spini în faţa lui Pilat, nu ştiuse să răspundă la întrebarea: ,Ce este adevărul?"

Îndrăzneala lui Roger Caillois, să recunoaştem, este una iconoclastă şi blasfemiatoare. În viziunea scriitorului francez, dacă Iisus nu ar fi murit pe cruce, creştinismul nu numai că nu ar fi apărut, dar pe deasupra numele lui ar fi fost uitat de mult. Astfel, crima a cărei victimă a fost Hristos a devenit simbolul jertfei fără de care nimic în lume nu poate avea statornicie. Concluzia se impune de la sine: pentru ca o învăţătură să poată răzbate, impunîndu-se în minţile oamenilor, subjugîndu-i, vrăjindu-i şi modificîndu-le conduita, are nevoie de o jertfă întemeietoare. Toate mişcările spirituale ce au reuşit să dureze în timp şi-au tras vigoarea din amintirea unor jertfe iniţiale, săvîrşite de martiri, eroi sau mucenici. De aceea, nu se poate vorbi de o legitimare autentică în ochii mulţimii decît acolo unde autoritatea menită a te consacra a fost investită cu aura unei jerfe primordiale. Iar Iisus Hristos chiar asta este: jertfa pe seama căreia o autoritate îşi capătă legitimarea, avînd în consecinţă puterea de a-i consacra la rîndul ei pe alţii.

În cartea lui Caillois, rolul ingrat al desfiinţării creştinismului îi revine unui pretor roman. Însă acelaşi rol îi putea reveni tot atît de bine altui personaj odios din mitologia creştinismului: Iuda. Şi poate că cele mai reuşite pagini din cartea de faţă sînt cele în care Iuda, ajuns în faţa lui Pilat, îi dezvăluie rolul pe care însăşi providenţa divină li-l încredinţase fiecăruia dintre ei: unul trebuia să-l vîndă pe profet, iar celălalt, arătînd laşitate şi perfidie, să consimtă pasiv ca acelaşi profet să fie executat. ,De astăzi înainte, numele noastre vor fi pe veci puse alături: Laşul şi Trădătorul. În realitate, Curajosul şi Credinciosul prin excelenţă, unul a cărui slăbiciune era necesară, celălalt într-atît de devotat încît din dragoste a acceptat să poarte pe veci stigmatul trădării." Astfel, amîndoi, chiar fără să bănuiască, sînt uneltele credincioase ale voinţei divine, dar o voinţă în al cărei plan trădarea şi asasinatul erau trepte obligatorii în procesul de naştere a unei noi religii.

Paradoxul pe care Iuda i-l mărturiseşte lui Pilat este acela că tocmai ei, instrumentele devotate fără de care proiectul divin nu s-ar fi putut împlini vreodată, tocmai ei aveau să aibă parte de ura şi bajocura cea mai crîncenă. ,Vei fi detestat, dar resemnează-te. El ştie că nu i-ar fi putut mîntui pe oameni fără aşa-zisa mea trădare şi fără aparenta ta laşitate. Consimte, asemenea mie, la sacrificiul care ne pune în rîndul celor mai mari sfinţi!" (pp. 48-49.)

Numai că Pilat nu consimte şi schimbă istoria, dar o schimbă pînă într-atît de radical, încît, dacă ficţiunea cărţii lui Caillois s-ar fi petrecut în realitate, lumea noastră ar fi arătat cu totul altfel decît este ea acum. Nimeni nu ar mai fi pomenit numele lui Iisus, cum de asemenea nimeni nu ar mai fi adus vorba de nume precum cele ale lui Iuda sau Pilat. Într-un fel, cel dintîi a devenit Mîntuitor pe seama înjosirii celorlalţi doi. Şi atunci al cui este meritul mai mare? Sincer vorbind, trebuie să-i mulţumim lui Pilat şi trebuie să fim recunoscători lui Iuda pentru hotărîrea cu cu care amîndoi şi-au îndeplinit misiunea. Fără ei, astăzi nu eram creştini.

Cuvintele cu care Roger Caillois era primit în Academia Franceză îşi dezvăluie acum mai bine înţelesul. Autonomia de gîndire a lui Caillois îl preschimbă într-un blasfemiator pe care numai statutul de scriitor urzind ficţiuni îl mai poate apăra în faţa indignării creştine. Căci, dacă eşti creştin şi citeşti cartea Pilat din Pont, nu vei încerca de fel gustul vreunei simpatii, oricît de vagi, faţă de autorul ei. Dimpotrivă, vei ajunge să te întrebi cum de providenţa divină îngăduie atari exerciţii mentale de reconstrucţie a istoriei. Şi răspunsul nu poate fi decît unul: aşa cum Dumnezeu a îngăduit ca jertfa prin care Iisus a fost consacrat ca Mîntuitor să fie mijlocită de doi oameni cărora omenirea le-a rezervat ruşinea de trădători şi blasfemiatori, tot aşa providenţa a îngăduit ca Roger Caillois să-şi scrie ficţiunea.

Dincolo de umoarea indignată pe care autorul o poate stîrni, altceva este important în cartea francezului: ideea că mersul istoriei, departe de a depinde numai de providenţa divină, poate fi schimbat de un simplu gest al unui personaj obscur şi neînsemnat, al cărui singur merit este că s-a nimerit ca atunci, pe vremea Ierusalimului lui Iisus, să fie pretor roman. Un fleac poate schimba istoria, la fel cum un om mediocru poate duce de rîpă un proiect divin.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara