Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Prin anticariate:
Vise rele de Simona Vasilache

Fără ele, ştim de mult, s-ar putea stăpîni universul, chiar din borta unei coji de nucă. Uneori, cu ele se poate lumina ciudat, încîntător, o lume de culori sumbre. Cu-aceste vise răvăşite, inegale, asupra cărora nu ai nici putere, nici control, dar care-ţi scriu, obligîndu-te să consimţi, poezia. Li se întîmplă suprarealiştilor, şi aproape tuturor celor care, trăind aceleaşi vremuri, stau în ochiul aceleiaşi furtuni.

Aşa privind lucrurile, un titlu ca Stăpîna viselor, antologia din Constantin Nisipeanu apărută la Editura pentru Literatură în '68, cu prefaţa lui MRP şi un portret de Jules Perahim, e o surpriză şi o capcană. O încercare de a trage, acoperitor, paravanul dragostei peste contururi mai complicate. Cum se obişnuieşte la bilanţuri, Miron Radu Paraschivescu prinde, în cuvîntul înainte, echilibrele înşelătoare ale omului şi ale versului. Înclinînd ceva-ceva spre Arghezi, şi biografic, făcînd, mai apăsat decît el, pasul compromisului, şi artistic, printr-un împrumut de construcţie a imaginii cu neputinţă de negat, Nisipeanu are, totuşi, în mînă, pensula cu care sfărîmă densităţile. Tot ce ar trebui să fie culoare, greutate, miez se transformă într-un borangic cu memorie, aproape invizibil, dar stîrnind, cînd cade, efectul întreg al corpului din care s-a extras.

Primul volum antologat e Cartea cu grimase, din 1933. Poezie de concentrări şi de clivaje, mizînd pe un şoc care devine autentic abia în volumele de mai tîrziu, cînd regizorul lui nu se mai preocupă de el. Pur argheziană, în Cartea cu grimase, e Ioana, povestea veche a intrării unei fete de la ţară în lumea cu pofte şi păcate. Versurile de sfîrşit aruncă vălul de perle peste smîrcuri: "De-atunci, Ioana, la toţi, seară de seară,/ Le-a fost cînd floare de jar, cînd nor, cînd vioară." Un joc. Un altul, joacă de sine, e Atavism: "Dacă e joc, opriţi jocul afurisit!/ Căci mă simt ostenit.../ Mi-e gura amară şi trupul greu,/ De parcă aş duce-n mine un Dumnezeu...". Renunţările, ştiute, ale modernismului.

Poezia care, însă, combină imagini din recuzita comună a marilor clasici ai perioadei, într-un fel care nu-i al lor, ci al unui poet în stare de vise calme, e Discurs pentru un amurg: "E ca un semn pe retina multor ani/ Această despletire de gînduri în amurg;/ Cerul la gît purta mărgele de curcani/ Şi patina ca un copil pe apele ce curg...". Gustul pentru calambururi, bătrîneţe chemată-n tinereţe, pe care-l remarcă prefaţatorul, întinde de asociaţii ca de-un elastic, scoţînd, uneori, efecte lin-frumoase: "Cerul mic în carul mare duce Domnului iubire" (Noapte). Visul nou, visul "leneş - de burghez", visul "înfipt ca un os în gîtlej" sînt feluri de-a trăi într-o geografie, altminteri, ori searbădă, ori peste poate de violentă.

La numai un an distanţă - surprinzătoarea prolificitate a obsesiilor... - în 1934, apare al doilea volum, Metamorfoze. O poezie cu titlu frumos, Întîlniri neverosimile, şi trup deşirat, presărînd imagini paradoxale ca pe un drum al oaselor, îi e dedicată lui Saşa Pană. Eterogenă, de neînţeles, sclipitoare, ca o poală de bijuterii culese de la talcioc. Pe insulă cu Ilarie Voronca se termină cu o declaraţie de frăţie ca-n basme: "Sîngele e o floare pe care ţi-o ofer

s-o porţi la butonieră.". Protozoar e pură alunecare printre cuvinte, sprinţară ca ritm, bulversantă ca sens: "Am în sînge un patruped/ Cu trei snopi în barbă/ Ziua paşte ca un ied/ Soarele şi melcii în iarbă// Părul scurt prin pălărie/ I se vede ca o sită/ Scuturînd pe munţi scrumbie/ Ca din apă argăsită// Lunca îi e închisă belci/ Cu bordeiul la ureche/ Scoţînd fum ca pe zăvelci/ Printr-un ciur muşcat de streche". Un animal fantastic, descris într-o limbă care nu seamănă cu nimic. Imaginea căpitanului din Undeva, o călătorie, care "binoclează timpul prin norii de catran" e chiar aceea a îndrăgostitului lui Baudelaire, de "ţări şi ţărmi himerici". Un poet.

În 1937 apare Spre ţara închisă în diamant, la fel de coaptă întru suprarealism şi pozele lui de-o gentileţe neînţeleasă. Diafană, vis pur de crîşmă sordidă, e fata din aburi de rachiu, Galateea crîşmarului, limpede, neştiutoare, din furtuna dedicată lui Taşcu Gheorghiu.

După şapte ani de tăcere, tăcerea războiului, iese la iveală Femeia de aer, o demonstraţie de iluzionism şi un cîntec de dragoste. O reţetă: "Puţină ameţeală, puţină apă sărată, puţină gheaţă/ Şi viaţa reintră în normal./ Întunericul e în acelaşi timp întuneric/ E în acelaşi timp lumină./ Dacă închizi ochii totul se transformă după cum îţi este inima." Ranna (încă un calambur...) este această frumoasă fără trup, avînd contururi înşelătoare şi greutăţi presimţite. Ca aerul, ca decepţia. Iată, de pildă, o declaraţie: "Ce frumoasă eşti, Ranna!/ Trupul tău curge pe lîngă mine ca o apă,/ Vocea ta e o ventuză/ Care se aprinde în fiecare floare/ Cînd îţi atinge mîinile./ Părul tău miroase a bună-dimineaţa,/ Buzele a scoici/ Cu apele închise înăuntru.// Te iubesc pentru că semeni cu o stea de mare,/ Pentru că porţi ciorapi de fum." Presiunea şi imponderabilitatea, distanţa şi voluptatea stau, dificil, împreună, în spatele unei transparenţe vag împăienjenite, ca privirea unui om obosit.

Greu să rezumi, sau să vezi unde duce o poezie care fuge de orice fel de reazăm, de orice fel de structură. Singura ei concluzie e o întrebare tîrzie, din Să ne iubim visele (1967), pusă lui Virgil Teodorescu: "O, zbuciumată noapte, vise au fost valurile/ pe care le izbeai atît de neîndurător/ de ţărmul scufundat în adîncu-mi?"


Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara