Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Evocări:
„Visul lui Adrian“ de Dan Hăulică

O stranie meteorologie dictează spiritelor să se încingă fără de măsură, scuturate de izbucniri unde nesăbuinţa îşi dă liber frîu, înjositoare ca orice abuz ireparabil. Un literat american, propotipul personajului ce susţine cunoscutul roman Herzog, al lui Saul Bellow, credea că s-ar putea vorbi – precară invenţie! – despre o „critică de vară”.
Fierbinţeala care chicoteşte şi suduie tot mai vehement agresivă, în zilele acestea, revărsînd asupra publicului sumbre urdori de complotism inverosimil, n-are însă de a face cu vreo varietate critică. E, vai, doar un prilej de jalnice defulări, dezonorînd o ţară şi nişte rosturi legitime de civilizaţie.
Dacă ne parvin şi la distanţă, grimasele care se cred isteţe, pentru că închipuie happening-uri sinistre la Televiziune, nici un om de bine nu adastă senin atingerea lor imundă. Ne rataşăm, dimpotrivă, în chip firesc, unor raţiuni de existenţă care ne dau dreptul să respirăm un aer mai presus de acela al golăniilor fără de noimă şi fără de scuză.

Într-o atare dispoziţie, mi-a răsărit sub priviri, la un ceas tîrziu de noapte, sub sigla unui ecran respectabil, – era Arte –, un titlu aducînd o coincidenţă şi un declic neaşteptat. Venea, acest Adrians Traum, Visul lui Adrian, după o zi năclăită în comentarii insuportabil stupide, pe marginea unui accident grav care ar fi trebuit să suscite măcar o convenţională decenţă. Îmi ajungeau la Paris, deşuchiate, ecouri de coşmar mediatic, simţeam nevoia să-i cer o lămurire profesorului I. Lascăr, specialistul de largă notorietate, căruia îi port o vie preţuire, – el mi-a confirmat, sobru şi cert, că intervenţia chirurgicală evitase deznodămîntul letal, în cazul lui Adrian Năstase. Bine înţeles, nu aşteptam vreo dezlegare miraculoasă, pe calea undelor, la o situaţie umană astfel angoasantă, filmul care ni se oferea, datorat unui regizor şi scenarist german, Manuel Fenn, îşi avea coordonate precise în lumea baletului, – reportajul său, nu lipsit de un fior ficţional, urmărea eficient împletirea de trudă şi speranţă, implicată, fără duioşii parazitare, în însăşi progresiunea talentului. De ce, totuşi, acest hazard scoţîndu-ne în faţă zvelteţea de pasăre înalt căutătoare, a unui copilandru longilin şi rasat, mi-a apărut ca o potrivire cu tîlc reconfortant? Pentru că, ieşit dintr-un mediu modest, dintr-un părinte decepţionat că pruncul nu va fi nicicînd curios de mecanică şi bricoleur, acest Adrian îşi planează fericit sufletul în dinamica opţiunii sale, în supleţea ei inteligentă. Bucuria trudei, sincer graţioasă, îi cucereşte pe cei din jur, oricît ar fi croiţi pe alt tipar, adolescentul îi metamorfozează cordial, devin doritori şi mîndri să priceapă. O ambiţie a saltului salubru, puterea contagioasă de a îndrăzni respiră acolo şi din ambianţa fizică a Şcolii de Balet a Operei berlineze. Te crezi, pentru o clipă, în armonia arhitecturală concepută cîndva de Rossi, proprie edificiului faimos de la Sankt- Petersburg. Görne, pe numele său de familie, nicicum arogant, băiatul are un profil încrezător şi tandru. I-am detectat un aer pe care l-aş fi asemuit cu acela, visător, îngîndurat, al portretelor rembrandtiene înfăţişîndu-l pe Titus, feciorul prea repede smuls de moarte.

Dar alte fulguraţii îmi asediază, iată, memoria, cînd invoc spectre durabil tinere, iscate de geniul pictorului neerlandez... Şi, cu ele, prelungire bufonă, cîte o întîmpinare înregistrată printre noi, în mîzga ignoranţei crase în care se complac dîrz, nu o dată, condeie de inchizitori benevoli. Unuia, invitat să se împărtăşească de visu din felurimea stampelor şi vechilor hărţi alcătuind obiectul ostenelilor lui A. Năstase, colecţionarul îi semnalează o piesă de aspect rembrandtian, care nu-i decît o copie. „Deh, ştim noi?”, face bănuielnic energumenul, ca şi cum ar fi descoperit, el, vigilent, un vicleşug ce trebuie dat la iveală.
O răspundere lucidă faţă de fenomenul artistic l-a însoţit mereu pe Adrian Năstase, în peregrinări ale demnitarului, de-a lungul meridianelor, ca şi în nemijlocirea îndatoririlor sale între graniţe româneşti. Îşi impunea să fie prezent, la sărbători ale vieţii expoziţionale, nu-şi ascundea solidaritatea afectuoasă în roata de imagini izbutind a forma o surpriză notabilă, un ansamblu luxuriant, precum Variaţiunile lui Alin Gheorghiu, pornite de la Arcimboldo. Fără impulsul său tenace, n-ar fi luat fiinţă Muzeul Naţional de Artă Contemporană, sabotat de indigenţa unor minţi lamentabile. „Să plătească domnul prim-ministru, eu n-am bani!” – se proptea cu neruşinare cîte un contabil obtuz.
Azi încă, în tristul shabbat, aprig dezlănţuit în jurul lui A. Năstase, nu se pot absolvi pulsiuni vindicative, complexul lor adună, colcăind, orbire şi invidie feroce.

Neîndoielnic, oricărui ochi exersat în aprecierea competenţelor, la scară internaţională, i se vădea lesne, abordîndu- l pe A. Năstase, un anume nivel intelectual care acţiona în favoarea acestui compatriot al nostru – şi, consecvent, în favoarea ţării însăşi, de el reprezentată. Nu uit, cînd, proaspăt numit ambasador la UNESCO, în 1990, am pus în lucru un proiect ce ne era scump, un Omagiu solemn lui N. Titulescu, articulînd un mănunchi de strălucite contribuţii, de la Directorul general, Federico Mayor, la eminenţi jurişti şi scriitori, Jean D’Ormesson, de pildă, nu uit figura deplin fiabilă, demnă de prompte, apăsate elogii, pe care şi-a conturat-o atunci, în acel adevărat areopag al ideilor, tînărul ministru de Externe Adrian Năstase. „Dacă România are azi miniştri de asemenea clasă, înseamnă că s-a schimbat ceva radical în ţara dumneavoastră” – nu încetau să ne felicite buni cunoscători ai politicii europene.

De aici, perspectiva de profundă comprehensiune pe care el a pus-o în relaţiile simetrice dintre instituţii, sustrase astfel simplelor convenienţe, ridicate în aura unui potenţial spiritual care obligă şi inspiră. Ca preşedinte al Adunării Naţionale, de exemplu, a instalat raporturi radios comunicative, veritabile punţi pentru viitorime, în direcţia omologului său francez, Philippe Seguin. Şi personajul deţinea o reputaţie originală, temut şi totodată respectat de către adversarii politici – preşedintele Mitterrand, cu ocazia dezbaterii decisive privind Tratatul de la Maastricht, îl preferase ca interlocutor tuturor tenorilor dreptei. În condiţiile vizitei oficiale întreprinse de Philippe Seguin la Bucureşti, ca şi în alte împrejurări exigente, compatriotul nostru desfăşura iniţiative de amfitrion rafinat care nu i-ar fi displăcut lui N. Titulescu. Şi punea în slujba cordialităţii sale, îmi amintesc, ceea ce francezii laudă cînd vorbesc despre o inefabilă „voix de charme”. Nimic nu semăna, de altminteri, în acele zile, cu un protocol înţepenit, nici ceremonia pe care, ca preşedinte al Uniunii Latine, o imaginasem întru lansarea cărţii lui Seguin, pledînd pentru Napoleon III, cuprinzînd un adaos în versiunea română, despre legăturile benefice ale istoriei noastre cu Împăratul Naţionalităţilor; şi nici expoziţia de efect fulgurant despre ecuaţia creatoare Franţa-România, al cărei merit le revenea în mare parte pictorilor Ion Nicodim şi Paul Gherasim. Gîndisem vizita la Muzeu drept moment al unei culminaţii festive, acel dialog pictural, modulînd fără echivoc soarta noastră adîncă, ilumina înseşi rezervele de suflet pe care România e chemată să le probeze: nu sub speţa unui standing al conformităţii globalizante, ci drept dovadă a unei calme, organice aptitudini de a rosti laolaltă, persuasiv, generalitatea şi particularul. Accentul fratern pe care ilustrul oaspete îl găsise cînd ni se adresa, răspunzînd unor revelaţii mai presus de circumstanţial, lua în seamă, vibrant, tocmai efortul nostru de a înălţa semnificativ România.

În filmul de care nu mă pot desprinde, un accident osteologic ameninţă ascensiunea strălucită căreia îi era sortit tînărul talent. Operaţia ce urmează, afectînd tempo-ul prodigios al unei atare formaţii, adolescentul o îndură brav, sprijinit de sfaturi sagace – „să nu te gîndeşti la ea, să nu te fixezi în obişnuinţa durerii”. Şi cineastul o tratează cu o castă seriozitate, fără a ocoli aspectele bătăliei tehnice pentru recuperare: „un demi-plié, ca test pentru starea piciorului operat!”. Servitutea aceasta involuntară îl va despărţi, pînă la urmă, de cariera pe care i-o rezerva baletul clasic. Antrenor totuşi, excelent, al unui colectiv ce evoluează superb, se va simţi neabătut în dăruirea lui generoasă. Peste contrarietăţi şi umbre, determinismul lui lăuntric se identifică viteaz cu acest ultim îndemn – al său, al nostru: „Tiens bon! Nu renunţa! Rezistă!” Sună, în film, ca o pecete nobilă pe un destin, indelebil tribut adus datoriei de a nu ceda adversităţilor.
Aşa îl citeam, „Visul lui Adrian”, cînd pelicula părăsea ecranul. Chiar asaltat de nevoinţă şi frînt între loviri amarnice, un atare mesaj de umanitate îţi rămînea aproape. Se întîmpla la 22 iunie, solstiţial ne aflam sub semnul unei ştiute aniversări, a celuilalt Adrian, – pe numele lui public, prim-ministrul Adrian Năstase.

Dan HĂULICĂ
Preşedinte de Onoare al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Artă

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara