Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Critici invitaţi:
Vitala Histerie de Andrei Terian


Dacă se va acorda vreodată premiul pentru cel mai ghinionist poet al generaţiei 2000, atunci lui Teodor Dună ar trebui să i se ofere cel puţin o nominalizare din oficiu. Nu numai că volumele sale anterioare - trenul de treiesunu februarie (2002) si catafazii (2005) - au beneficiat din plin de promo-ul agresiv al Editurii Vinea, dar s-ar zice că până si unii cronicari s-au asezat înadins în răspăr cu evoluţia tânărului scriitor.

Astfel, Daniel Cristea-Enache s-a grăbit să vadă în autorul trenului de treieşunu februarie „unul dintre poeţii cu majusculă", pentru a le imputa apoi catafaziilor un anume „manierism expresionist" de care Teodor Dună ar fi trebuit să se lepede cât mai degrabă. Adevărul este, însă, cam pe dos. Manierismul, cât era, se găsea mai ales în trenul de treieşunu februarie, unde poetul împacheta adesea imaginarul schizoid şi oximoronic, de provenienţă baudelairiană, al lui Ioan Es. Pop în oralitatea de tip Sorescu sau Stoiciu (ceea ce era, desigur, mai mult decât onorabil pentru un simplu debutant, dar insuficient pentru un „poet cu majusculă"). În schimb, catafaziile marcau o tentativă reuşită de evadare din Ieudul (aparent) fără ieşire, una pe care Teodor Dună o proiectase avansând ca alibi tulburările de vorbire numite în titlul cărţii şi o executase prin instalarea într-un spaţiu al traumelor familiale, care nu se mai sinchisea de diferenţa dintre viaţă şi moarte, dintre eu şi lume sau dintre conştient şi inconştient. Atâta doar că, asociind redundanţei autiste a discursului o asemenea reducţie tematică, poetul se vedea nevoit să-şi plătească, într-un mod oarecum paradoxal, autonomizarea propriei voci printr-o anumită monotonie a dicţiunii pe care câţiva dintre comentatorii săi nu s-au sfiit să i-o deconteze în ciuda motivării ei interioare.
Şi totuşi, de-a viul arată că stereotipia programată (şi, nu mai puţin, programatică) rămâne cea mai clară dovadă a originalităţii lui Teodor Dună. Cu atât mai mult cu cât ea nu rezultă din supralicitarea emfatică a unui repertoriu maximalist, ci, dimpotrivă, din tratarea metafizicului nefamiliar în acelaşi registru firesc şi intim în care poetul vorbeşte despre oraşul de sare şi despre caroseriile maşinilor, despre patul înflorit şi despre orbii cu ochi de tablă ruginită, despre mesteceni şi despre „ninsele crizanteme". Ba, la o adică, nu viaţa şi moartea, câmpia şi cerul, carnea şi oasele, ci tocmai asemenea embleme insolite ale cotidianului alcătuiesc „realiile" acestui univers de o pregnanţă şi de o profunzime rar întâlnite în poezia ultimei generaţii. Mai mult, reperele amintite jalonează nu doar un teritoriu liric personal, dar şi un scenariu pseudobiografic în care versurile sunt strânse prin fire abia perceptibile într-o densă ţesătură obsesională. Definitoriu în această privinţă rămâne poemul carla, care topeşte într-o tramă de un erotism difuz funia protagonistului din sfoara (p. 11-12), câinele „îngrozitor de negru" din mori liniştit (p. 17-18), dorinţa de a vedea cai albaştri din singura lume (p. 61), genunchii „mirosind a lapte" din linişte (p. 62) şi trandafirii altminteri omniprezenţi.

De altfel, această nouă deprindere de a exorciza angoasele sub forma unor naraţiuni simbolice poate constitui o explicaţie plauzibilă a faptului că Teodor Dună tinde să renunţe acum fără regrete la oralitatea care juca, în catafazii, rolul de principiu agitatoric al expresiei şi care, în de-a viul, nu mai reverberează decât prin ecourile propriei voci din noaptea încă lâncezea ori prin sentinţele impersonale din întâlnire şi paşii. Ce-i drept, un asemenea abandon repune pe tapet problema monotoniei discursului, care se relevă de-a dreptul contraproductivă în descriptivismul excesiv sau în repetarea agasantă a cuvântului „frumos" din ciclul clara. Însă, în celelalte două secţiuni ale cărţii, Teodor Dună reuşeşte să evite un asemenea efect prin două tactici complementare. Prima dintre acestea este gradaţia explozivă, care vertebrează textele într-o manieră de obicei sincopată şi doar arareori mecanică. În plus, procedeul cu pricina semnalează o schimbare majoră de perspectivă în expresionismul poetului, tentat să abandoneze aici postura de profet negru a apocalipticilor şi să se apropie, în schimb, de „Vitala Histerie" a dionisiacilor. Tocmai de aceea, o bună parte din textele cuprinse în primele două cicluri se prezintă ca o succesiune de „destrupări" care celebrează, într-o manieră deloc străină de primul Blaga, recâştigarea plenitudinii existenţiale: „viaţa mea e de neoprit. împânzeşte străzile, blocurile./ şi totul începe să clocotească de viaţă.// şi atâtea straturi de viu mă înconjoară,/ că sunt viu acum la un kilometru de jur împrejur.// şi nimeni mai plin şi mai trecut prin miezul nopţii decât mine./ şi nimeni mai pregătit şi mai înfăşurat în vieţi/ ca într-o mie de pieli./ îmi desprind mâinile de corp,/ viaţa se învălmăşeşte în jurul meu,/ îmi ridic mâinile şi toate vieţile lor se varsă în mine ca într-un canal./ viul ăsta de o sută de tone spulberă orice, străpunge/ carcasele, străpunge cimentul/ şi totul clocoteşte de viaţă: asfaltul respiră,/ lemnul respiră, miezul nopţii respiră. şi chiar dacă nu e nimeni în jur,/ lumea fierbe de viaţă cu nimeni în ea.// acum, când viaţa mea nu mai cunoaşte margini,/ îmi ridic şi mai mult mâinile, îmi desfac degetele/ şi blocurile îşi scuipă temeliile şi ţâşnesc înnebunite/ prin aer şi la o sută de metri deasupra pământului/ explodează ca o mie de artificii." (de-a viul)

Dar nu aceste versuri dau măsura talentului lui Teodor Dună. În recentul său volum, gradaţia îşi revelează adevăratul potenţial abia atunci când se cuplează cu o utilizare savantă a refrenului, care face ca poemele să se construiască adesea după principiul temei cu variaţiuni. În definitiv, tocmai această particularitate face ca de-a viul să reprezinte cea mai răspicată declaraţie de independenţă a lui Teodor Dună. Căci, dacă poetul a fost văzut până acum ca un creator de atmosferă, el ne arată aici că poate construi şi texte capabile să convingă independent de volumul în care au apărut. Sunt destule poeme antologabile în această carte, iar sfoara, oasele câinelui, cămaşa de primăvară, de-a viul şi gangul se numără printre cele mai bune piese ale poeziei douămiiste. Marea reuşită a volumului rămâne însă înverzirea, o parabolă mistică ce se încheie astfel:
„şi ajungem, ca prin minune, toţi deodată, lângă un/ râu. şi am văzut că nu apă curgea,/ ci o carne mică, bolnăvicioasă/ susura sub noi. şi atunci s-a auzit ca un chiot printre/ destrupaţi/ şi ei au coborât malurile şi au intrat în râu/cu grijă, de parcă era prea rece carnea,/ apoi s-au obişnuit./ au început să facă pluta, chiar să sară precum/ delfinii şi nouă ne părea bine pentru ei, ne părea bine şi pentru noi/ că nu trebuie să ne mai fie ruşine cu carnea noastră./ şi într-o aşa primăvară nu se mai deosebea carnea de destrupaţi, râul de iarbă/ şi oamenii de destrupaţi/ şi nu se mai deosebea chiar nimic şi nici unul de altul/ şi nici fiecare de râu şi totul gâlgâie/ încântător în jur şi înverzeşte şi trece nu doar prin unul, ci prin fiecare, prin toţi.// şi într-o aşa primăvară să fii destrupat este puţin./ să vezi cum crengile înverzite despart carnea e şi mai puţin./ iar să fii viu e încă şi mai, şi mai puţin."

Prin ultimul său volum, Teodor Dună îşi confirmă nu doar statutul de poet aflat în prim-planul generaţiei sale, ci fixează însăşi condiţia actuală a poeziei douămiiste: o poezie mai puţin isterică decât acum un deceniu, dar vie cât cuprinde.

Teodor Dună, de-a viul, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2010, 104 p