Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Teatru:
Vlad Mugur de Marina Constantinescu

Pe 22 iulie s-au făcut zece ani de cînd Vlad Mugur nu mai este. Un mare artist şi spirit, rebel, profund liber, un formidabil om de teatru, creator de actori, de şcoală şi de lumi fără de hotar. 

Poate că mă voi repeta, pe ici, pe colo, poate că lucruri pe care le-am mai spus voi simţi nevoia să le aştern din nou pe hîrtie. Mi-e dor de mintea lui strălucită şi de ludicul lui irepetabil, de felul lui de a face teatru, de a vedea teatru, de felul lui de a trece prin lume, aparent haotic şi precipitat, în fapt, perfect controlat şi în armonie cu el însuşi. Mi-e dor de anticomunistul definitiv, omul care a amendat – chiar şi prin plecarea lui din ţară după Tezele din iulie 1971 – atacul la cultură şi la libertatea ideii. Mi-e dor de privirea lui, de ironii, de complicităţi, de gesturile largi, de superstiţiile fără de număr pe care le-am respectat, chiar dacă nu le-am înţeles niciodată, de fidelitatea lui faţă de prieteni, faţă de ce îi leagă sau de ce îi face diferiţi pe oameni. Mi-e dor de micile şi marile bîrfe desfăşurate cu aerul că elaborăm un tratat fundamental pentru omenire. Mi-e dor de ore întregi de şuetă despre teatru, despre anumite spectacole, despre pasiunea noastră faţă de Kantor, de disecţia pe care o făceam împreună nu doar anumitor scene dintr-o montare sau alta, ci anumitor „măşti” pe care Tadeusz Kantor le schimba, la vedere, privindu-şi actorii pe scenă, bîntuind printre ei ca printre nişte năluci.
Mi-e dor de El şi ascult marea. E tîrziu, e noapte, oraşul tot doarme, Luna doar, cocoţată pe cer, îmi ţine companie. Îl simt, undeva, pe omul în frac, cu joben şi baston de cristal cum trece elegant, melancolic şi absent. Beau o bere şi zîmbesc. Închid ochii şi pot să zbor, pur şi simplu, mai sus decît toate păsările, exact ca una dintre fetele dhobiului din Maderas născută, aşa cum depune mărturie Rushdie, la şaisprezece secunde după miezul nopţii. Privesc de acolo, de sus, şi tristeţea mea pluteşte împreună cu mine. Mi se pare că toţi cei care l-am iubit sîntem astăzi tot mai singuri. Ne însingurăm mai mult, şi mai mult, mai închidem o fereastră, zăvorîm o uşă, tăiem încă un fir către ceilalţi. O dată fiindcă Vlad Mugur sau Vladone sau Vlad sau Meşterul, artistul desăvîrşit, clovnul clovnilor, prietenul nostru nu mai este, aici, cu noi. Pierderea cuiva drag îşi schimbă gradul acut al momentului despărţirii cu acela al unei cronicităţii ce nu se poate nici ameliora, nici vindeca. Timpul nu rezolvă lucrurile. Puseele de revoltă, de durere, de suferinţă, de disperare răvăşesc fiinţele noastre atît de neputincioase. Între ele, nu e linişte. Sînt amintirile. Oamenii importanţi rămîn cu noi şi printre noi prin poveştile cu ei şi despre ei pe care noi le ducem mai departe. Pomenindu- i, îi ţinem cu noi. Îi facem părtaşi la trecerea noastră pe pămîntul pe care l-au părăsit. Apoi, pentru că prea puţin dintre teoriile lui solide despre teatru, despre arta pură a iluziei, despre calitatea cuvîntului, a gestului se regăsesc în spectacolele de azi. El pleda pentru arta fără trucuri, fără fum şi fumuri, fără artificii în loc de substanţă. El pleda pentru acel „ceva” care te costă ca artist, care te dizolvă ca individ în arta ta, pentru acea alchimie uitată care preschimbă lucruri la propriu, realităţi, care suceşte minţile, te seduce şi te face prizonierul ei, dependent mereu de ea. Orice trădare, orice minciună se vede pe scenă. Te poate deforma dacă, în loc să te cauţi fără încetare în relaţie cu personajele tale, alegi un clişeu sau altul, care au funcţionat şi care, în concluzie, îţi fac travaliul mai uşor. Teatrul este jocul sublim al fiinţei cu sinele propriu, în primul rînd. Cu şoaptele halucinante ale eu-lui şi cu acelea provocatoare ale personajului. Vlad Mugur a fost, pentru mine, seducătorul veritabil. Un fel de vrăjitor cu puteri magice. Întotdeauna cînd eram cu el mi se părea că trăiesc într-un basm. Nimic din ce se petrecea cu noi, în jurul nostru, cu prietenii noştri aflaţi în cu totul altă parte nu era normal. Da, Vlad Mugur a fost Vrăjitorul. Cum altfel l-ar fi urmat în 1956, la teatrul din Craiova, cu devoţiune şi încredere fără margini, cîţiva străluciţi absolvenţi actori ai celei ce avea să se numească „promoţia de aur”? Au pus stăpînire pe teatru, pe oraş, pe tinereţea lor, pe experiment, pe frondă, chiar. Acolo au învăţat adoraţia faţă de teatru, respectul de sine şi faţă de celălalt. Nu s-au îndepărtat de la aceste principii nici în ceasuri grele. Doamna Bulandra aflase de toate astea şi îi invita, discret, pe unii dintre tinerii actori să vină la teatrul pe care îl conducea în Bucureşti. Ştia precis că intuiţia lui Vlad Mugur nu dă greş şi că plecase cu cei mai buni. O trupă nouă, puternică, nonconformistă se năştea la Craiova împreună cu primii paşii în profesiune şi în viaţă. Iar Vlad Mugur era Cavalerul frumos şi nebun al marilor aventuri. Nici un loc nu a mai fost la fel după trecerea lui vulcanică.
Îl regăsesc pe Vlad Mugur în spiritul lui conservat în atelierul scenografei Lia Manţoc. Te priveşte şugubăţ de peste tot şi lumea devine suportabilă. Talentul ei fără margini ţîşneşte din schiţele-fragment din ce au lucrat împreună. Poate ca nimeni altcineva, Vlad Mugur a crezut în Lia Manţoc ca artist autentic şi i-a respectat pudoarea creaţiei, ca şi vulnerabilităţile ei. Îl ştiu pus la adăpost şi în atelierul lui Helmut Sturmer, la München, acolo unde poposea mereu complice, indiferent dacă lucrau sau nu în acel moment. Scenografii lui cu care a fost fericit, cu care a visat şi a făcut teatru mare, pînă la capăt, fascinant, ireal, clipe de mare intensitate, care mă copleşeau şi care durau, pentru mine, cît veşnicii puse la un loc. Ceva extrem de preţios... Închid ochii şi simt energia atîtor scene din marile spectacole Vlad Mugur. Acolo, în lumea lui, pot să călătoresc cît vreau. Şi e foarte bine. Ideile plutesc în jurul meu şi îmi descifrează şi azi lucruri pe care atunci nu le-am înţeles. Spectacolele lui sînt ca cea mai frumoasă poveste din lume. Acolo este Magda Stief... Acolo sînt cei pe care i-a iubit Vlad Mugur şi pe care îi iubesc şi eu. Acolo sînt şi Victor Rebengiuc, şi Radu Penciulescu. Cred că existenţa lui Vlad Mugur m-a adus aproape, într-un fel unic, de ceea ce este fabulos, intim şi profund în omul şi artistul Horaţiu Mălăele. De ceea ce este rebel şi sclipitor în Alexandru Dabija. De sunetele şi universul lui Pascal Bentoiu. De generozitatea fără egal a lui Emil Boroghină, de tandreţea lui stîngace, dar atît de binefăcătoare. De felul emoţionant în care Tompa Gabor a ştiut şi ştie să-i ducă memoria mai departe, să-i respecte popasul fundamental din teatrul lui. De codul unic descifrat cu Valer Delakeza, Ilie Gheorghe, Bíró Jószef, Bogdan Zsolt, Sorin Leoveanu... De Ion Vartic şi de povestea unui Hamlet cît o istorie. Pe 22 iunie, de ziua lui Vlad Mugur, Teatrul Naţional din Cluj avea premiera cu acest Hamlet, un spectacol-manifest, citit genial de Meşter, mai tînăr, poate ca niciodată. Au trecut zece ani de atunci şi emoţia percepţiei nu-mi este deloc alterată. Am privit spectacolul umăr la umăr cu Andrei Both. Amîndoi aveam obrajii plini de lacrimi, iar intensitatea spirituală, artistică ne tăia respiraţia. Îi sînt recunoscătoare lui Ion Vartic, directorul de atunci, pentru că a făcut posibilă această performanţă. Ultima semnată de Vlad Mugur. Cercul s-a închis, ciudat de rotund, la Teatrul Naţional din Cluj, pe care Vlad Mugur îl conducea în 1971, anul plecării din România. Începuse Hamlet cu puţin înainte de exil, un studiu la care ar trebui să aibă acces, cumva, orice om de teatru. A fost să fie şi să-l facă sublim abia în 2001, înainte de moarte. O lună mai tîrziu, Vlad Mugur pleca.
Viaţa şi arta lui par un spectacol fantastic, imens, dramatic, comic, ireal, abstract sau foarte concret, delicat, tumultos, descătuşat, melancolic, irepetabil, misterios, genial. Priviţi-l! Nici o altă imagine nu putea să închidă confesiunea pe care o face în cartea-dialog cu Florica Ichim. O copertă pentru o lume. Lumea lui Vlad Mugur.

„E giunta mezza notte
...
La luna slende in cielo
Dorme tutta la città
Solo và un’uomo in frac.
Ha il cilindro per cappello
Due diamanti per gemelli
Un bastone di cristallo
La gardenia nell occhiello
E sul candido gilet
Un papillon
Un papillon di seta blu
S’avvicina lentamente
Con incedere elegante
Ha l’aspeto trasognato
Malinconico ed assente
Non si sa da dove vien
Ne dove và
Chi mai sarà
Quel’uomo in frac”...

Aburul dimineţii se duce spre lume. Cu el, şi cîntecul lui Domenico Modugno, pe care l-am ascultat de atîtea ori cu Vlad...

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara