Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Proză:
vânătoarea de Cristian George Brebenel

în acest loc nu au ce căuta decât cei dotaţi cu un deosebit simţ al vânătorii. Deci, cei asemeni mie, oameni oneşti, timizi, poate chiar laşi, nu! Vânătoarea este o acţiune specială, iar pe mine, acţiunile de acest fel mă tulbură profund din capul locului.

M-am trezit în mijlocul unor specimene de elită, cărora nu le-a ezitat niciodată mâna. Nici mâna, nici sufletul. Mai ales, sufletul. Sunt caractere foarte dinamice, animate de o anumită cruzime, chiar ferocitate. Au reflexele formate pe un calapod inert. Îi privesc de aproape cum fumează liniştiţi, cum discută cu dezinvoltură variantele nefaste ale vânătorii şi am senzaţia că le lipseşte dintotdeauna acel „ceva“ ce-l găsim dincolo de automatismul alienant al vieţii cotidiene, acel „ceva“ care ne face să ne înţelegem şi să ne ocrotim unii pe alţii, să ne emoţionăm în faţa râsului, a plânsului, a soarelui. Ei îşi sărută sentimental copiii, oferă flori femeilor lor cu aceeaşi dezinvoltură cu care îşi încarcă arma sau ciuruie cu sadism un trup lipsit de apărare. Doamne, ce aprins au început să discute, prinzândumă şi pe mine în vârtejul unor comentarii îndoliate al căror preţ va fi sângele! Le urăsc feţele proaspăt rase, pe care se scurge în trombe fumul ţigărilor, le urăsc ochii maţi, metalici, ca nişte ghiulele montate în armătura aspră a muşchilor frunţii, invariabili la toţi, ca un efect al aceluiaşi costum de gală. Le urăsc feţele şi, totuşi, le privesc cu o disimulată şi criminală linişte, le zâmbesc sau chiar râd în hohote la glumele lor serbede, primare, căutând disperat şi inutil o scânteie de blândeţe sufletească în gesturile lor, un fior de milă. Caut steril un punct de care să mă agăţ într-o cauză dinainte pierdută. Inutil. Toţi sunt la fel. Uniforme rigide ale acţiunii şi ale morţii. Ei privesc prin mine ca şi când instinctul profesionist le-a şi dictat că sunt un intrus, un papă-lapte, un romantic, un impostor, un laş, un găgăuţă. Replicile trec pe lângă urechile mele, mă evită deliberat, mă învelesc ca pe o larvă într-o gogoaşă a dispreţului iar eu, ca un dobitoc, râd servil, când, rar şi nehotărât, aruncă şi spre mine câte un cocoloş din vorbele lor. Ce mă împiedică să le spun în faţă că sunt nişte anticrişti, fiinţe malefice care privesc oamenii, viaţa, printr-un culoar îngust şi întunecat? Ce? Multe. Nu are rost să mai înşir toate aceste lucruri care mă împiedică să fiu tranşant. Mă încearcă un sentiment de groază când mă gândesc. Vânătorii sunt orgolioşi. Mecanisme cromate, inoxidabile. A-i păta, sfidează instinctul de conservare. Ei nu au milă. Ai greşit faţă de ei, de orgoliul lor, nu cred să mai existe soluţii de remediere. Tot ce e uman e dat la o parte. Pentru ei, umanismul e o lamentare.

Şi eu continui să intru în pielea lor. O piele strâmtă pentru care nu sunt făcut, în care toate mişcările mele sunt imobilizate. Îi aud cum spun că discuţiile lor sunt fertile. Ce termen au găsit pentru hăituiala asta macabră! Au început deja să împartă piesele în această maşină construită în grabă. Eu sunt una dintre ele. Inspectorul îmi explică principiul funcţionării. Cum e şi normal, sunt o piesă minoră, neglijabilă. Dar sunt. Vânătoarea se putea face şi fără mine, dar soarta mi-a planificat participarea la ea. De ce? N-aş putea să spun. Iar eu caut rapid, în gând, să văd unde am hotărât eu cu adevărat pe drumul ăsta, şi unde soarta. În timp ce îmi chinui amintirile, acţiunea se precipită. Sosesc armele, se împart, se încarcă. Ele aduc un plus de vivacitate în rândul vânătorilor. Sunt structura pe care îşi clădesc crezul şi esenţa. Þăcănitul lor le dă o senzaţie incomensurabilă. Nu au timp să mai mascheze acest fapt. Îşi pot permite luxul ăsta chiar şi cu mine de faţă. Mă îngrozesc de mine însumi când remarc cu cât interes copilăresc privesc armele acum, când sunt faţă în faţă cu ele şi nu le manipulez doar ca pe nişte idei abstracte, calculându-le teoretic efectele. O astfel de maşină sterilă mi-a fost dată şi mie. Nu am niciun motiv de mândrie şi, totuşi, mă hrănesc şi eu cu acest efect tonic. Puţin, inconştient aproape, dar mă hrănesc. Ca să mă liniştesc, îmi zic că e o sugestie dar, în resorturile intime, văd bine că nu.

Unii au devenit serioşi. Sunt nerăbdători să termine cât mai repede, zic ei, dar le citeşti pe faţă dorinţa sadică de a se alimenta cât mai mult cu acest ingredient care este vânătoarea. Simt o greutate artificială în armă. Şi totuşi nu e respingătoare. Îmi închipui că, la oameni ca ei, cu instinctele nefiltrate, brute, puerile, acest sentiment se amplifică. O inumană congruenţă între o ţintă a poligonului şi vânatul viu le inundă resorturile conştiinţei. Cred că în perimetrul ăsta rezidă secretul vivacităţii lor. Ei se hrănesc cu mişcare, mobilul are o importanţă minoră. Şi acest mod de gândire rudimentar le este imprimat de putere, de senzaţia nefericită, dar tonică pentru ei, de a distruge, a nimici. Sunt plini de însemnătatea unei astfel de misiuni căreia, în fiecare moment, îi potenţează caracterul fundamental. Nu-mi lasă nicio şansă să mă adaptez. Trec pe lângă mine cu un aer neutru, translucid. Iniţierea unui om civilizat, sensibil, într-o tagmă lipsită de scrupule implică un ritual pe care nu-l observ, nu-l cunosc, nu ştiu dacă a început. Strângerile lor de mână, atunci când ne împărţim pe echipe, îndreptându-ne spre maşini, sunt fade, enervante. Ce dracu’ caut eu în banda asta de perverşi? Ce profit am eu din toată această mascaradă patriotardă? Eh, ce profit! La nivelul meu, profitul e de natură gravitaţională. E legat de orbită, de echilibru. Sigur că, în rândurile vânătorilor, profiturile sunt şi de alt ordin. La ei, e o chestie de hobby să fumezi o ţigară proastă. Greu se poate pătrunde cu adevărat în ţesătura acestei pături.

Toate detaliile ce mă asaltează le intuiesc, fugitiv mai mult, decât le gândesc. Nu mai am timp de analize. Vânătoarea a început. Maşina ne poartă pe străzi cunoscute, dar care îmi par total schimbate ca atmosferă. Pentru mine, totul îmbracă tenta vânătorii. Priveam altădată străzile prin prisma unui om liniştit, ce nu a cunoscut convulsiile prin care trece acum sufletul meu. Unul din ei mi-a citit zbuciumul, din ce în ce mai nud, şi mă „linişteşte“ condescendent din priviri. Zâmbetul lui ironic mă scoate din sărite. A reuşit să dibuiască, dincolo de masca mea stângace, exact ceea ce sunt: un laş. Şi iarăşi mă enervează privirea lui posacă, pe care mi-o acordă ca pe un fel de asistenţă binevoitoare şi gratuită. Îmi întorc, undeva, în lateral, privirea. Încerc să suprapun zgomotul motorului, aşa cum îl ştiam eu din peregrinările mele cu maşina, peste zgomotul acesta pe care nu-l cunosc şi care mă poartă, ca într-un abator ambulant, spre infamie. Dar în faţa cui voi da eu proba de conştiinţă? Vânătorii sunt singurii judecători cu adevărat valabili. Mai ales aici şi acum. În fond şi la urma urmei, la ce-mi foloseşte acest haotic şi enervant proces interior, atâta timp cât sunt în mijlocul lor? Nimeni, dar absolut nimeni din „afară“, nu cunoaşte un cât de subţire filon din gândurile mele. Ceea ce-i mai grav e că vânătorii ar putea începe să cunoască şi, lumea mea, acum, vrând, nevrând, e lumea lor. Ce contează dacă cei hăituiţi vor fi pedepsiţi pe drept sau nu? Dacă vina e minimă sau maximă? Ea există. Altfel, vânătoarea nu ar fi avut loc. Decizia a sosit de la cineva care se vrea în afara acestui sistem al urmăririi şi sângelui. Poate vreun magistrat zidit în pereţii convenţionali ai unei ecologii juridice speciale. Constat că cerul gurii mi se usucă, limba e încărcată, ochii îi simt injectaţi. La urma urmei, vânătoarea reprezintă, pentru oricare dintre noi, un risc dar, dacă mă gândesc bine, riscul cel mai mare îl am eu, eu, care habar n-am de cele mai elementare reguli ale ei. Mi s-a explicat teoretic, dar legătura cu practica terenului mă dezorientează din clipă în clipă. Dacă aici mor de frică, în interiorul unor elitişti din care, de bine, de rău, întâmplător fac parte, ce să mai zic într-un război unde cataclismul e absolut?! Încerc să iau o mină bravă. Trebuie să fiu şi eu, măcar de ochii lumii, umbra unui vânător. Duc degetele spre armă pentru a mă îmbărbăta cu sentimentul acela distructiv pe care omul îl moşteneşte ancestral, îl are sădit în infrastructura fiinţei sale. Simt că trebuie să ating jucăria asta, infamă, în fond, pentru a mă găsi pe mine însumi în postură de dur. Îndrept mâna, dar intuiesc privirile celorlalţi, sfredelitoare, sincrone, cum mă pipăie, furându-mi detaliile mâinii, mişcarea naivă a degetelor. Ce păcat că acum nu-mi pot fura şi detaliile gândurilor pentru a vedea că e un joc stupid, o dorinţă cretină, nimic periculos! Dacă o să creadă că sunt un intrus cu scopuri precise, diversioniste? Dacă mă cataloghează ca inamic? Ei au tot dreptul să se joace cu armele, să se servească din această vitamină a nervilor degajaţi, plini de firesc. Ei sunt o echipă sudată. Eu cine sunt? Mâna mi se retrage încet, penibil. Şi câtă nevoie aş avea de răceala aceea nichelată ce înveleşte mecanismele armei!

Am senzaţia că s-a făcut brusc frig, deşi afară e zăpuşeală. Cred că am febră. Prin geamul deschis pătrunde briza oceanului, ca o soluţie clocită de chinină. Palmierii maţi, cruzi, aleargă în sens invers spre staţia noastră de plecare. Maşina goneşte pe străzile largi, împleticindu-se în labirintul benzilor de circulaţie. Aş vrea să alerge spre eternitate. Acest drum nesfârşit este singurul lucru care mă fortifică şi mă amăgeşte totodată. Din moment ce maşina merge, impactul cu vânătoarea propriu-zisă trebuie să fie departe. S-a lăsat, odată cu frigul, la fel de brusc, o linişte vâscoasă. Aşa, împietriţi, vânătorii par nişte enigme. Realizez, încă o dată, că mişcarea este o condiţie indispensabilă stării lor. Din când în când, spaţiul acesta al liniştii e şifonat de comentariile aparatului radio-recepţie. Se poartă discuţii între alte echipe ale acţiunii.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara