Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea de proză:
voinţa estetică şi senzuală de Gabriel Coşoveanu

Ion Munteanu, O mie şi una de femei. Amintirile unui hedonist, Editura Eikon, Bucureş ti, 2017, 483 pag.

conceput ca portret al artistului la bătrâneţe par lui-même, via un intervievator tenace, iscoditor cu maestrul până la agasare, romanul are miza majoră a demersurilor care propun arheologia unei aure. Egotist etanş, dinamic şi, mai ales courreur, nenumit deloc în naraţiune, sătul de „bunăstarea” oferită de România comunistă, care-i oropsise parte din familie, protagonistul, promiţător absolvent de Conservator, devine transfug în 1970, ajungând un renumit dirijor în lumea liberă, curtat şi răsfăţat ca atare.

Hedonismul anunţat în titlu camuflează, de fapt, o dramă: este singurătatea oricărei vedete, în general, şi a oricărei situaţii de perigeu, cu care nu te împaci la senectutea melancolică, asezonată cu prăbuşire fizică şi cu depresii colorate cu halucinaţii. Sunt puzderie de referiri la muzică, la culisele ei, şi, mai ales, la drumul ascuns care duce de la aspiraţie la aplauzele transcontinentale, şi care poate include compromisuri, cruzimi comportamentale sau doze variabile de indolenţă cu urmări nefaste.

Faustismul unei cariere invidiabile stă pe picioarele friabile ale unui demonism de neevitat, pare-se, şi care-ţi cheamă în minte, neapărat, glosele lui Thomas Mann (îl invoc pentru că el însuşi se va prezenta drept muzician printre literaţi) pe marginea condiţiei celui altfel pe lumea aceasta. Şi, previzibil, de invocat ar fi Tonio Kröger, din nuvela omonimă, cu trimiteri clare la o temă delicată, cert nepedagogică, cum ar fi aceea la piesa lui Ibsen Când ne trezim din morţi, unde Irene deplânge, în actul II, incapacitatea unui artist de a fi om. În referirile la propria-i persoană, maestrul îndrăgostit de sine, gurmand iremediabil şi, cum îi place să spună, „viciat de lucruri bune”, e un rod al talentului înnăscut, care ar fi meritat un destin chiar mai bun, şi, pe de altă parte, o victimă a privirilor ignare din jur, acelea care formează majoritatea în universul cunoscut nouă. După părerea altora, el ar fi fost măcinat de un amoralism de năucitoare cote, prielnic sieşi, dar mai degrabă corupător şi pernicios în relaţiile cu apropiaţii. Trebuie să spunem, de fapt, apropiatele, întrucât anturajul său, fie şi doar prin prezenţe fulgurante, implică o serie de femei de cele mai diverse condiţii, preponderent închinătoare la mirajul muzicii, desigur. Iarăşi, nu se poate ca rolul de seducător şi mândria evidentă de a-l juca până la o vârstă la care alţii, după normele biologice, l-au abandonat de multişor, cu rememorări de nume, împrejurări şi detalii semnificative, să nu ne amintească de mozartianul Don Giovanni, conturat de înciudatul Leporello în aria catalogului de „victime” (numai în Spania „mille e tre”!), menită să devoaleze personalitatea „frivolă” a cuceritorului.

Avem, totuşi, din raţiuni de construcţie romanescă, şi un locus amoenus, expresie a întâlnirii artistului, medicului său psihiatru şi scriitorului care doreşte mărturia marelui om: un sanatoriu de lux francez, nu departe de Mont Saint Michel, cu aparenţe de club exclusivist, gândit pentru seniori cu dare de mână, bolnavi închipuiţi sau reali, atinşi de efectele temporare (sau nu) ale unor accidente vasculare cerebrale, însinguraţi afectiv, pândiţi de voluptatea suicidului. Intitulat şi maison de retraite, pension sau azil altfel, spitalul, instalat întrun castel vechi, cu parc generos, ansamblu numai bun de refacere pentru cei obosiţi de viaţă, reprezintă poarta de intrare şi de ieşire a poveştilor pacienţilor. Acestea sunt dublu filtrate, o dată prin psihiatrul Cristian, tot un român autoexilat, apoi prin prietenul său, biograful, chemat pe malul oceanului anume pentru a participa la manifestările târzii ale unei personalităţi definibile, mai degrabă empiric decât medical, ca dificilă (dar cine cunoaşte graniţele flotante dintre normalitate şi paranoia, dintre indiciul clar al bolii şi infirmitatea subtilă? – prilej de a asista la o cruntă demistificare a practicilor psihanalitice, indiferent de părintele lor, Freud, Lacan sau altul, pe baza unei simple argumentări a efectului, constatat a fi mereu zero). Fragmentele de viaţă „obţinute”, anamnetic, de la somitate, conţin şi aventuri de altă natură decât aceea legată, cvasi-abisal, de eternul feminin: urmăriri de către poliţie, pe baza acuzaţiei (absurde, căci născute din confuzie) pentru terorism, tensiunea indicibilă produsă de evenimente istorice la care a fost aproape martor (ca, de pildă, masacrul de la München, din 1972), încercarea de a smulge pe cineva drag dintr-o periculoasă sectă spiritualisto-orgiastică. Dincolo de firul complicat legat de misterioasa frumoasă doamnă care îl vizitează pe maestru (sau întreabă de el) periodic, descâlcit până la urmă, într-un final dramatic, dar nu mai puţin simbolic, găsim, în toate pliurile frazelor, un macro-personaj devorator, de o impasibilă nobleţe – muzica clasică, de unde şi o colecţie de raportări la Sergiu Celibidache, Lorin Maazel, Franco Ferrara sau Carlos Kleiber, la Grieg, Sibelius ori Liszt, la diverse orchestre şi varii interpreţi de pe mapamond.

Ion Munteanu face, în O mie şi una de femei, un exerciţiu de compoziţie care nu e la îndemâna oricui, trădându-şi aplecarea către calibrarea eufonică a frazelor şi pasajelor, către ştiinţa contrapunctului, pentru a obţine, practic, o meditaţie in extenso despre esenţa inexplicabilă, eventual traductibilă prin muzica sferelor, din străfundurile sufletului uman cu înveliş de ins celebru.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara