Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Editorial:
Wilde şi Morand de Nicolae Manolescu


Două aniversări reţin atenţia în ultimele săptămîni. A fost, mai întîi, centenarul morţii lui Oscar Wilde (1854-1900). Apoi, un sfert de veac de la moartea lui Paul Morand (1888-1976). Presa occidentală le-a consacrat pagini întregi. Retipărirea operei sau, în cazul lui Morand, şi două volume inedite dintr-un Jurnal inutil (încă în aşteptare, corespondenţa cu Jacques Chardonne) au relansat discuţia în jurul unor scriitori-problemă pentru epoca lor, aproape uitaţi după aceea, revenind spectaculos cu ocazia aniversărilor.
Cu Oscar Wilde, lucrurile sînt ceva mai simple. Recunoaşterea importanţei operei este astăzi fără pată. Se ştie că autorul Portretului lui Dorian Gray a fost unul din cei mai în vogă literaţi ai deceniilor victoriene. Totodată, prin estetismul său à outrance, prin dandysmul său, şi unul dintre cei mai admiraţi. În admiraţie se amesteca o puternică repulsie. Homosexual notoriu, Wilde nu găsea nici o minimă înţelegere în mentalitatea puritană de la finele secolului al XIX-lea. Aruncat în închisoare, în 1895, şi-a petrecut după gratii, în condiţii oribile, evocate de el însuşi, trei ani. A murit, sărac şi părăsit de toţi, la Paris, în 1900. Thomas Wright scrie în T.L.S. din 9 februarie, într-un amplu studiu consacrat "reîntoarcerii" lui Wilde, că scriitorul a dus, în Franţa, unde s-a refugiat, o viaţă aproape postumă. Şi-a presimţit într-un mod demn de luciditatea lui artistică gloria de astăzi. Wright îi citează cîteva rînduri din corespondenţa cu Robert Ross. În 1898, Wilde scria": "Voi trăi ca infamul Sfînt Oscar din Oxford. Poet şi martir". Şi, cam tot atunci, îi mărturisea lui Frank Harris: "Cincizeci de ani...sau o sută, de aici încolo, comediile şi povestirile mele...vor fi cunoscute şi citite de milioane, şi chiar soarta mea nefercită va deveni obiectul simpatiei unei lumi întregi." Stendhaliana profeţie pare a se fi împlinit. Schimbarea codurilor morale şi atracţia postmodernă pentru ludic şi estetic îl readuc pe straniul şi disputatul literat victorian în centrul atenţiei.
Un literat şi-a dorit să fie, înainte de orice, Paul Morand. Autor prolific, în mai multe genuri, fie că e vorba de jurnale de călătorie, fie că e vorba de scrisori, Morand a fost, în felul lui, un estet, ca şi Wilde, un hedonist, căruia i-a plăcut să trăiască, adorat de femei chiar şi la optzeci de ani, după ce le adorase el însuşi întreaga viaţă, automobilist fanatic, globe-trotter, sportiv şi infatigabil cititor de literatură. Partea proastă cu Morand este, după cum remarcă Pierre Lepape în Dosarul pe care îl consacră scriitorului Le Monde des Livres din 23 februarie, că el a ales totdeauna le pire, ceea ce a fost mai rău, pe româneşte. "Sînt un ultra, stil Carol al X-lea, separat de masa francezilor prin viaţa şi prin gusturile mele", declara Morand însuşi, mîndru de a fi (şi de a fi considerat) conservator , cosmopolit, antisemit, denunţînd laolaltă internaţionala evreiască a anglo-saxonilor şi pe aceea bolşevică, adept al regimului odios de la Vichy (şi elogiind cenzura pe care o introdusese), antigaullist, după război, acuzîndu-l pe Malraux de trădare etc. etc. Philippe Sollers imaginează, în acelaşi Monde des Livres un proces în care Morand este interogat şi se apără. "Astfel amînat, procesul se încheie în plină confuzie", recunoaşte autorul după ce pune pe două coloane ceea ce vorbeşte în favoarea, respectiv în defavoarea lui Morand. La 25 de ani de la moarte, e redescoperit eseistul, criticul din Jurnal inutil, unul din cei mai buni din literatura franceză, portretist şi judecător inegalabil. Altfel spus, cititorul din Morand. Spre deosebire însă de Wilde, beneficiar al liberalizării moravurilor şi al unei alte concepţii despre drepturile omului, Morand continuă să plătească un tribut foarte mare pentru antisemitismul şi colaboraţionismul său. Ba chiar unul tot mai mare, fiindcă, în acest caz, schimbarea codului n-a fost în folosul său. Cu atît mai greu de acceptat este opţiunea pentru extremismul de dreapta a iubitorului lui Pétain şi al regimului său cu cît Morand n-a dat niciodată nici cel mai mic semn de căinţă. A ţinut-o, pînă la moarte, pe-a lui. Posterităţii i s-ar fi putut cere să ierte, dacă Morand i-ar fi cerut-o. Cît despre uitare, problema asta nu se pune. Inteligentul şi cinicul Morand ar fi trebuit s-o ştie.