Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Filmului:
Wong Kar Wai la rampă de Alexandra Olivotto


BiFESTul poate fi catalogat drept unul dintre cele mai complexe festivaluri care au loc în Bucureşti; filme noi şi bune, intrate în competiţii gen Locarno, cu puţine şanse de a ajunge pe marile ecrane autohtone în viitorul apropiat, publicitate, medalioane şi retrospective ale unor regizori est-europeni, ca să menţionez doar câteva dintre atracţii. Unul dintre acele momente în care regreţi că fiinţa umană nu are calitatea ubicuităţii, căci altfel ai putea să ajungi la toate locaţiile, filmele, workshopurile, conferinţele de presă... Dar obstacolele acestui debut au fost pe măsura ambiţiilor: programe anapoda, subtitrări de proastă calitate, decalate, nepotrivire de ecrane, plus că o anume proiecţie de la Cinematograful "Patria" ar fi putut fi luată drept o experienţă de criogenare făcută pe spectatori. Nu-i nimic, plăcerile cinefile au compensat inconvenientele, aşa că urăm viaţă lungă BiFESTului!

Iată că şi regizorii "de artă" fac sequeluri; ultimul film al regizorului hongkonghez Wong Kar Wai (difuzat la BiFEST) e elementul final al unui triptic, în sensul că 2046 continuă destinul protagonistului din O iubire imposibilă, aducând şi personaje din Days of Being Wild (1991). Legătura dintre filme e foarte strânsă, iar plăcerea vizionării lui 2046 depinde de cât de mult vă amintiţi din O iubire imposibilă. Dacă l-aţi văzut recent, impresia de "déjŕ vu" e garantată. Iar dacă nu, această cronică vă va reîmprospăta amintirile, sau, speră autoarea, vă va determina să-l vedeţi - filmul e disponibil pe casetă video.

Lungmetrajul care l-a făcut faimos pe Wong Kar Wai este Chungking Express, care are montajul rapid specific videoclipurilor. O iubire imposibilă e exact contrariul, fiind hiper-lent ca naraţiune, cu interludii filmate cu încetinitorul, cu puţine fade-uri care să sincopeze "acţiunea". Filmul spune povestea a doi vecini, Su Li Zhen, doamna Chan (Maggie Cheung), şi domnul Chow (Tony Leung), care descoperă că soţii lor au o aventură. Petrecând mult timp împreună, protagoniştii sunt atraşi unul de celălalt, dar îşi reprimă sentimentele ca să nu ajungă în situaţia penibilă a soţilor lor adulteri... Cel puţin pe ecran, iubirea lor nu se consumă; mai târziu, îţi vine greu să crezi că cei doi au întreţinut relaţii sexuale al căror rezultat e un băieţel. Această incredulitate a spectatorului e motivată de modul voyeuristic de filmare. Camera pare să-şi pândească subiecţii pe la colţuri, prin cadrul uşilor, pe alei întunecate, ceea ce pune spectatorul într-o poziţie jenantă, dar inedită, de "violator al intimităţii personajelor". Pe de altă parte, această senzaţie e atenuată tocmai de pasiunea lui Wong Kar Wai pentru încadrări picturiale: personajele sunt mereu înrămate prin intermediul unei uşi, ferestre, arcade de clădire, deci fiecare cadru e şi un tablou. În acest sens, filmul se poate interpreta ca un comentariu la adresa noţiunii de spectator, voyeur şi estet deopotrivă.

Totul este studiat în acest lungmetraj, fără a da impresia de artificialitate. Obiectele ocupă prim planul la fel de mult ca personajele. Apar multe ceasuri fără a avea funcţia de a marca timpul, care e precizat de intertitluri; altfel, conexiunea dintre scene (dintre care unele se repetă) e eliptică. Mizanscena e înecată de culori saturate, roşu, galben şi maro. Mişcările camerei sunt elegiace în hipnotismul şi încetineala lor. O singură dată camera se mişcă rapid: în scena în care protagoniştii iau cina într-un restaurant şi joacă roluri, fiecare comandând pentru celălalt mâncarea preferată a soţului sau soţiei. Figurile consorţilor nici nu apar pe ecran, auzi doar o voce sau le vezi doar părul sau ceafa. Lui Wong Kar Wai îi place şi, de dragul misterului, să-şi ascundă personajele, filmându-le în aşa fel încât anumite obstacole te împiedică să le vezi în întregime; există chiar şi cazuri în care auzi o voce fără ca cel ce vorbeşte să apară în cadru. Nu degeaba a luat filmul Premiul tehnic (adică pentru montaj, cinematografie şi designul producţiei) la Cannes.

În schimb, 2046 a fost motiv de scandal la acelaşi festival; a venit târziu şi a cauzat amânarea vizionării altor filme, plus că era nefinisat la nivelul montajului. N-a luat vreun premiu, deşi preşedintele juriului era Tarantino, care e responsabil pentru publicitatea făcută lui Wong Kar Wai în S.U.A.. Dar merită văzut dacă vă interesează "viaţa de după" a lui Chow. După eşecul relaţiei lui cu Su Li Zhen, el revine la Hong Kong în noua sa calitate de playboy. Trăieşte într-un hotel de mâna a treia şi are legături amoroase cu femeile care - pe rând - ocupă camera 2046, număr care o evocă pe Zhen din filmul precedent. Amintirile legate de ea sunt atât de pregnante, încât îl împiedică să aibă o relaţie reuşită cu vreuna din aceste femei. Iar dragostea rămâne neîmpărtăşită, aşa că în final verbalizarea sentimentului nu ia forma vreunui dialog între el şi ea, ci forma unui... roman SF intitulat, fireşte, 2046.

Care sunt punctele forte ale filmului? Ca şi în filmul precedent, jocul actorilor. Arareori vezi o distribuţie atât de armonioasă din punctul de vedere al prestaţiei actoriceşti - toţi performează nuanţat, minimalist, iar emoţia se ghiceşte din gesturi şi expresii faciale fără a te copleşi vreun şuvoi de replici siropoase. Apoi, mizanscena şi modul de filmare, atât de Wong Kar Wai + Christopher Doyle (care sunt deja o echipă veterană) încât îţi sare în ochi ca o semnătură de pe un tablou. Cea mai mare parte a filmului se petrece în interioare claustrofobice, o aluzie la faptul că personajele sunt prinse în capcana trecutului lor. Totodată, numeroase secvenţe înfăţişează convorbiri în care doar unul dintre interlocutori e vizibil, pentru a sugera izolarea psihică a personajelor, iar, pentru acelaşi scop, oglinzile care apar frecvent sunt folosite pentru a micşora spaţiul. Tot cu ajutorul lor, "părţi" din personaje dispar de pe ecran; de pildă, un cadru în care cineva vorbeşte la telefon, dar e filmat într-o oglindă în care se reflectă doar corpul, nu faţa - ceea ce e perfect adecvat jocului minimalist al actorilor. De altfel, există numeroase cadre în care de-abia desluşeşti expresia facială a protagoniştilor (sunt filmaţi de peste umăr), tocmai pentru a păstra un aer de mister şi incomprehensibilitate, alimentat şi de anumite trucuri de montaj.

Filmul e lipsit de coeziune, pare încă neterminat (ca şi la prima difuzare la Cannes), are suişuri şi coborâşuri emoţionale, dar nici un punct culminant. Legătura dintre cele trei planuri ale acţiunii este psihicul lui Chow; racordurile se fac prin diverse obiecte care reapar. Meandrele naraţiunii degenerează într-un labirint minoic şi nu există nici un fir roşu care să ajute spectatorul să iasă, în ciuda numeroaselor intertitluri care precizează datele sau orele. Prin adăugarea materialului SF, lungmetrajul vrea să ilustreze un paradox temporal: şi dacă te îndrepţi spre viitor, găseşti tot trecutul, care e omniprezent. Dar ştim cu toţii că memoria e uneori o povară şi că orice relaţie presupune o doză de incomunicare, iar aceste teme nu au o rezoluţie coerentă. De exemplu, ţi se sugerează că relaţiile din acest film eşuează din cauza amintirilor lui Chow, dar marea lui iubire din filmul anterior, Zhen, apare doar episodic şi neconvingător. Să se datoreze prezenţa ei în acest lungmetraj doar obiceiului lui Wong Kar Wai de a "recicla" scene tăiate din alte filme realizate de el?

O particularitate a acestui film este că regizorul integrează aspecte ale unor alte genuri, nu doar cel SF: povestea narată de erou, interioarele de hoteluri sau baruri decrepite şi cele câteva femmes fatales care încântă ochiul amintesc de film noir. Dar ce folos că toate elementele, luate în parte, sunt excelente, dacă lungmetrajul în sine e doar o fascinantă nereuşită?

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara